Ghearele lungi ale dregătoriilor
„Aşteptînd mila stăpînirii“, scrie boierul Dinicu Golescu pe la 1826, „noi numai ne naştem şi putrezim în oraş“. Or, această aşteptare nu e uşoară, „cîte cinci şi zece ani, sau pînă ne va veni rîndul“. Aşteptarea este deseori recompensată cu accesul la putere, la slujbe, la bani, chiar dacă presupune abandonarea moşiilor, a adevăratei bogăţii, prin pînda neîntreruptă la porţile curţii domneşti. Boierii primei modernităţi româneşti nu prea au abilităţi economice sau financiare, ci îşi construiesc averile, carierele, prin slujbele oferite de domn, slujbe pentru care se bat fără întrerupere. Or, aceste dregătorii, în aparatul administrativ al puterii, aducătoare de importante privilegii, se obţin prin metode clintelare în care reţeaua, familia, rudenia, mita, protecţia joacă un rol important. În raportul său către von Militz, consulul austriac Kreuchely, la Bucureşti (1820-1833) oferă cîteva repere. Patru însuşiri sînt necesare pentru a „parveni pînă la cele mai înalte dregătorii ale ţării“, dincolo de protecţie, un candidat trebuie „să fii intrigant, să ştii să dai mită, să fii frumos sau bogat“. Meritul? Ar veni şi el ca o a patra însuşire, dar „dacă nu-l pui alături de una din calităţile mai sus pomenite“ nu există merit. Pentru Kreuchely, protecţia este principala pîrghie în obţinerea unei slujbe, este umbrela sub care se pot comite o serie de abuzuri, infracţiuni care nu aduc mai niciodată şi excluderea din tagma dregătorilor.
Voi lua ca exemplu cazul clucerul Dumitrache Brăiloiu. Cu ajutorul fraţilor Hagi Ianuş Costa Petru, boierul reuşeşte să obţină dregătoria de mare logofăt. La 4 noiembrie 1818, aceştia cer intervenţia consulului rus Pini şi a marelui ban Emanuel Brâncoveanu pentru ca protejatul lor să obţină această dregătorie, justificîndu-şi intervenţia prin „utilitatea“ unei astfel de prietenii. Bineînţeles că în contul celor doi o sumă importantă de bani urma să fie vărsată; plus că fraţii Ianuş sînt la această dată şi arendaşi pentru moşiile boierului Brâncoveanu.
Clucerul Dumitrache Brăiloiu mai fusese amestecat prin treburile domniei. Mai întîi, ca mare serdar pentru scurtă vreme în 1794 şi 1797. Pentru ca, în vara anului 1802, prin insistenţele şi proptelele unora şi altora, să reuşească să obţină dregătoria de ispravnic de Cerneţi, judeţul Mehedinţi. O slujbă deosebit de importantă, dat fiind plasarea tîrgului pe drumul neguţătoriei. Plecase la slujbă cu binecuvîntarea lui Constantin vodă Ipsilanti şi mai ales cu desaga plină de sfaturi. „Dîndu-i povăţuirile şi poruncile cele cuviincioase, spre a se osărdui pentru odihna şi buna petrecere cu linişte şi cu dreptate a lăcuitorilor şi spre urmarea poruncilor cu bună urmare“, vodă îl trimite la „datorie“ şi la prestarea slujbei cu „credinţă“. La scurtă vreme, însă, ecourile fărădelegilor comise se propagă cu rapiditate: „a venit la auzul Domniei mele cele ne nădăjduite“ şi „s-au purtat împotriva povăţuirilor şi poruncilor noastre“. Cu alte cuvinte, ispravnicul de Cerneţi, dumnealui clucerul Dumitrache Brăiloiul are ghearele cam lungi: „a îndrăznit a face şi orînduiala de cherestele pentru casa lui“, mai apoi „a cutezat şi la rînduiala untului“, adică cerea locuitorilor trei oca de unt, în loc de una, două ajungînd în cămara proprie. Dar vodă trece sub „tăcere“ acest comportament, de altminteri comun mai tuturor dregătorilor, şi se supără doar cînd Dumitrache Brăilou îşi arogă prea multă putere: scrie caimacamului de la Craiova, cerîndu-i să pedepsească nişte zapcii şi, spre a obţine efectul scontat, răspîndeşte zvonul „spargerii“ oraşului, pretext pentru constituirea unei armate proprii de arnăuţi. „Cerere deşartă şi fără trebuinţă“ – decide Ipsilanti, care deschide numaidecît o „cercetare“ prin care să se afle „scoposul“ dregătorului nerecunoscător. Destituit pentru untul şi cheresteaua furate, Brăiloiul nu se va împiedica de atîta lucru. Vremurile trec, faptele se uită sau... se iartă.
La 12 septembrie 1818, Dumitrache Brăiloiu, fostul ispravnic de Cerneţi, este deja mare logofăt. Şi, vrea nu vrea, trebuie să ofere tot sprijinul protectorilor săi pentru a-şi recupera banii investiţi în obţinerea dregătorie. Împreună, vor să obţină arenda vămilor, după ce demaraseră deja o serie de alte afaceri, după cum rezultă dintr-o scrisoare de la 30 septembrie 1818. Negustori, cu afacerile în sînge, fraţii Ianuş cumpără dregătorii şi influenţă pentru a avea linişte şi drum deschis în desfăşurarea afacerilor. Ce putem observa? Că pînă la urmă banii fac slujbele şi slujbele aduc bani, că, evident, competenţele n-au prea mare căutare, că hoţia este prea generalizată pentru a constitui o vină...
Trecutul nostru este cît se poate de aproape de prezent. Iar ceea ce se întîmplă astăzi cu „dregătorii“ noştri ne duce cu gîndul la veacurile care au trecut peste noi degeaba.
(Fragment din cartea Evgheniţi, mojici, ciocoi. Despre „obrazele“ primei modernităţi româneşti (1750-1860), în curs de apariţie la editura Humanitas)
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.
