Dileme de altădată
- statornicia în iubire -
„Eşti în îndoială dacă acela pe care-l iubeşti şi care – afirmi – îţi repetă mereu că şi el te iubeşte, ar fi spunînd adevărul. Ai vrea ca noi să te scoatem din această îndoială, să-ţi dăm siguranţa că el te iubeşte. Vai, nimic mai greu!“ Aşa îşi începe redactorul Arno, de la cunoscuta revistă Moda Nouă, din 30 ianuarie 1904, răspunsul său pentru o oarecare „roză din Caracal“, doritoare să afle ce este „iubirea de bărbat“ şi cîte zări ale statorniciei acoperă. Statornicie, fidelitate, îndoială, gelozie – tot atîtea dileme care ronţăie toate iubirile şi „însîngerează“ mai toate inimile, oricît de puternice s-ar declara şi unele, şi altele.
Revista continuă anchetele şi propune cititoarelor tema statorniciei în iubire. Or, această întrebare este mai veche chiar şi decît povestea oului şi a găinii. Cine se leagă mai tare de iubire, de ceea ce este cu adevărat iubire? Cine este atît de puternic încît să rămînă legat statornic de iubirea care nu mai seamănă cu imaginea iubirii din vis? Cine vrea să nu fugă în braţele unei noi iubiri care se anunţă promiţătoare? Cine, mai presus de toate, este cel mai statornic? Să fie bărbatul? Să fie femeia? Pe această temă şi în jurul acestor întrebări, cititori şi cititoare se grăbesc să-şi anunţe şi să-şi enunţe iubirea.
Statornicia este pentru toţi o virtute, dar fiecare sex îşi arogă calitatea, aruncînd în ograda celuilalt vinovăţia. O oarecare domnişoară din Galaţi rosteşte: „Femeia, de la cea mai în vîrstă şi pînă la cea mai tînără, e sclavă a iubirii.“ Şi apoi, datorită feminităţii, statornicia se leagă mai degrabă de femeie, decît de bărbat, întotdeauna plutind printre parfumurile mai multor doamne. Doar domnişoara M.C. din Craiova pare destul de sceptică şi de-a dreptul cinică, legînd statornicia de folosinţele ei. Femeile trecute n-au încotro – ne spune –, statornicia fiind singurul lucru căruia i-ar mai rămîne fidele: „O femeie în vîrstă e ca o roză care a început să se veştejească şi care, nemaiavînd căutare, cum s-ar zice, nu are nici o piedică de întîmpinat pentru a rămîne statornică.“ Clar, nu?! Degeaba încearcă celelalte cititoare să ne asigure că iubirea orbească a tinerelor alunecă într-o statornicie de „fer“, degeaba se lamentează soţiile prinse în laţul menajului că iubirea, iubirea conjugală nu poate fi decît statornică, verdictul e deja pus: tinerele nu pot, nu au cum să fie statornice, căci inimile libere zburdă ca fluturii. Acelaşi lucru cred şi bărbaţii. Un anume Romeo provoacă un adevărat scandal cînd acuză femeile că nu sînt decît „roiuri de fluturi în căutarea unei lampe“, în timp ce un anume Marcello declamă patetic iubirea, iubirea lui pentru o oarecare Mimi, femeie gingaşă şi suavă, dar... nestatornică.
Rîndurile lui sînt oferite spre lectură cetelor de femei care se bat să-şi aroge virtutea statorniciei: „Ne iubisem doi ani de zile, cu un delir de pasiune furibundă şi cu înduioşătoare lipsă de prevederi şi de calcul, cu acea adorabilă nepăsare caracteristică celor douăzeci şi doi de ani ai noştri“ – scrie cu patimă. Totul este jertfit pe altarul iubirii veşnice: „Mai ţii minte, Mimio, umbră roză, de ziua de aprilie, cînd am vîndut un dicţionar de medicină şi colecţia lui Testut, ca să ne plătim luxul unei cine la cîmp?“ Şi a meritat: „Ce de nebunii am făcut în seara aceea în dumbrava poetică, sub clarul lunii, cînd frunzele foşneau grav, pe cînd caii nerăbdători băteau cu potcoavele pămîntul şi nechezau de foame!“ În amintirea acelor clipe, în amintirea vîrstei cînd „doar imbecilii nu erau fericiţi“, Marcello o preamăreşte pe frumoasa, zeiţa Mimi: „Mimi, înger de iubire, cînd mă gîndesc la timpul acela de iubire, ceva sfînt simt pentru tine!“ Dar Mimi s-a dovedit mai practică şi... nestatornică, trecînd cu uşurinţă în braţele altuia. Şi, cum se întîmplă adesea, altul nu putea fi decît un amic: „Un amic, care presupunea tezaurul de calităţi ce poseda dînsa, a cerut-o formal şi respectos. Şi s-au dus fericiţi amîndoi.“ Săracului Marcello i-a rămas doar să spere că amintirea acelei „fericiri cu termen“ o va înduioşa pe frumoasa şi sensibila Mimi, că-i va arunca „prin ferestrele sufletului ei candid, tot parfumul dorului acumulat, tot regretul despărţii.“ Mimi, însă, „afonă şi impasibilă“, s-a dus şi s-a tot dus...
Bieţii oameni ai tuturor timpurilor aleargă după statornicie, definind-o, despuind-o de conţinut, sperînd că ea le-ar asigura fericirea. Oare astăzi, cînd atîta libertate ne invadează spiritele, contează mai puţin statornicia?! Mai este ea o virtute?
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.
