Despre vrăjitori şi vrăjitoare
Vrăjitoria şi practicile magice au fascinat întotdeauna. Citind cartea cercetătoarei Ulrike Krampl despre vrăjitorie şi escrocherie (Les secrets des faux sorciers. Police, magie et escroquerie à Paris au XVIIIe siècle, EHESS, Paris, 2012), m-am gîndit tot timpul, şi fără să vreau, la bietele noastre „vrăjitoare“ atît de prezente astăzi în media. Cartea este una de foarte bună calitate, o cercetare aplicată, avînd la bază arhivele Poliţiei pariziene din secolul al XVIII-lea. Minuţiozitatea analizei este dată de o cercetare atentă a vocabularului dezvoltat în jurul practicilor magice. Orice temen, orice definiţie se conjugă diferit în funcţie de actorii implicaţi şi de sursele folosite. Astfel, actorii practicilor magice apar în rapoartele de poliţie sub denumirea de „falşii vrăjitori“ (les faux sorciers), denumire ce va evolua încet-încet către escrocherie. Spre surprinderea noastră, vrăjitoria nu este un fenomen feminin. Chiar dacă diferenţele nu par semnificative, dosarele studiate arată o preponderenţă masculină în practicarea magiei. Pentru perioada 1692-1783, 241 de bărbaţi sînt implicaţi în magie, în timp ce femeile sînt doar 167. O altă conluzie se leagă de statutul acestora: autoarea arată că statutul lor economic este destul de ridicat, că dispun de o oarecare „bunăstare“ şi că printre „magicieni“ nu se află cerşetori sau vagabonzi, ci, dimpotrivă, oameni care practică o meserie sau deţin un petic de pămînt. Printre ei se află şi un număr destul de mare de clerici (17,6%); aceştia se bucură de o importantă autoritate datorită faptului că posedă cititul şi scrisul. Se mai spune că folosirea „celor sfinte“ în orice practică magică nu poate fi văzută decît ca un sacrilegiu, pasibil, conform legilor timpului, de pedeapsa cu moartea. Dar, deşi atît „cuvîntul sfînt“ cît şi ustensilele liturgice se regăsesc deseori în rapoartele poliţiei, nu se ajunge niciodată la o pedeapsă atît de înfricoşătoare.
Această primă parte a cărţii se ocupă de actorii magiei, de maniera în care reuşesc să-şi construiască un cîmp de acţiune („La «science certaine». Comment établir une certitude?“), de diferenţierile evidente în interiorul acestui cîmp. Astfel, dacă „savanţi“ sînt doar bărbaţii, datorită autorităţii lor, femeile trec ca foarte fidele credinţei, folosindu-se de gesturi şi cuvinte conform cu perceptele Bisericii. Pentru relevarea „secretelor“, atît de dorite şi căutate, falşii vrăjitori amestecă ritualurile magice cu obiectele din viaţa de zi cu zi, elemente din vrăjitoria diabolică, din medicina zisă spirituală, cu riturile creştine.
Partea a doua („Les secrets et leurs enjeux. Publics, fortune et corps social“) se ocupă de publicul a ceea ce autoarea numeşte „secret“, adică tot ceea ce nu poate fi cunoscut altfel decît prin intermediul unei practici magice şi cu ajutorul unei terţe persoane. În secolul al XVIII-lea, practicile magice sînt clasate în categoria „moravuri“ şi se regăsesc în reglementările cu privire la lux, sărbătoare, spectacol, prostituţie sau blasfemie. Ajutorul Bisericii pare, aşadar, indispensabil atît în denunţarea practicilor, cît şi în controlul lor, pentru că falşii vrăjitori „lucrează“ cu „inima“ şi „sufletul“ clienţilor, furîndu-le încrederea şi oferindu-le speranţe (întocmai ca şi clericii). Ce caută oamenii acelor vremuri? Cum încearcă să găsească „secretele“? Astfel, 36% dintre falşii vrăjitori caută bogăţia, făcînd apel la spirite sau la diavol pentru a o afla; 29% practică magia bazată pe producţia şi distribuţia „secretelor“: remedii, elixire, talismane; 13% se raportează la tehnici mantice, astrologie şi ghicit; şi 9% se ocupă de comunicarea cu tărîmul morţilor, invocînd şi „aducînd“ spiritele şi sufletele din purgatoriu. Parizienii secolului al XVIII-lea sînt interesaţi mai ales de îmbogăţirea rapidă şi peste noapte; această dorinţă se aude cel mai des în odăile vrăjitorilor. Ulrike Krampl dedică pagini întregi acestei dorinţe de îmbogăţire, arătînd legătura intrinsecă dintre aspiranţi şi cei meniţi să le arate calea. Seducţia se pune în mişcare prin intermediul cuvintelor: „promisiunea“ care „oferă speranţa“ găsirii, într-o bună zi, a unui tezaur (trésor). Pînă la urmă, vrăjitoria nu este decît un joc, un joc al seducţiei în care vrăjitorii trebuie să lucreze pentru a seduce şi pentru a cîştiga încrederea, bazîndu-se pe „simplitatea şi credulitatea“ celor mulţi (după cum se scrie în rapoartele inspectorilor de poliţie, acei spioni, „mouches“, implantaţi în interiorul comunităţii).
Cu partea a treia („Croyances. Espaces, temps et dynamiques du secret“), practicile magice capătă „vizibilitate“ în timp şi spaţiu. Dacă nu poate fi vorba de un timp special, nu foarte deosebit de timpul sacadat de muncă şi liturghie, spaţiul, în schimb, încearcă să-şi aroge ceva din sacralitatea unui anumit loc de cult. De pildă, invocarea facilă a diavolului se face pe terenul din jurul mănăstirii Chartreux, cartierul Luxemburg. În general, locurile din jurul mănăstirilor sau al bisericilor sînt legate de şansele de reuşită a practicilor magice. Dar se numără şi printre locurile pe care se dezvoltă, cu predilecţie, un comerţ activ cu obiecte utile şi necesare în practicarea magiei: statui, medalii, talismane, amulete etc. Cercetarea oferită de Ulrike Krample este una extrem de riguroasă, în care minuţiozitatea lucrează fiecare cuvînt, în încercarea de a observa percepţiile diferite. Dincolo de lumea practicilor magice, descrisă cu erudiţie şi acribie, cartea se apleacă cu insistenţă asupra acestor arhive în care limbajul dă seamă despre maniera de a gîndi şi a trăi a unei populaţii din trecut. Lectură plăcută!
