"Dumnezeu e aci'...la colţ"

„O! Cine poate zice că aşa este plăcut dumnezeirii? În loc să să folosească obştea, să să îmbogăţească trei persoane călugăreşti, una de la Anadol, alta de la America, şi alta de la Bagdat. Şi măcar şi pămîntean, ce folos pot aduce patriii, cînd acestea (este vorba de veniturile mănăstireşti – n.n.) au ajuns să să vînză şi să să cumpere ca o marfă, făr’ de a să mai păzi acele hotărîri orînduieli de titor, ce s-au străduit şi au cheltuit spre folosul obştiii, iar nu spre a sta călugării răstornaţi în colţurile odăilor, îmbrăcaţi în haine scumpe, cu şaluri de mult încinşi, şi fie măcar şi căldură, cu cîte doaă blane de miluri şi de samururi îmbrăcaţi, în desfrînări şi în desfătări petrecînd?“ Observaţiile îi aparţin lui Dinicu Golescu, tulburat de experienţele sale prin lumea „civilizată“, acolo unde tagma clericală, înainte de a se desfăta, se lăsase implicată în proiecte educative, acolo unde clerul are o solidă şi temeinică instrucţie. Or, această instrucţie a fost o cerinţă a primei noastre modernităţi, o necesitate a „deşteptării“ celorlalţi. Iată ce spune acelaşi Dinicu Golescu: „vremea este, fraţilor, de a să da o bună orînduială, întîi la clirosul bisericesc, căci nesuferit lucru este de şaţ vedea cinevaşi preoţi prin cîrciumi, îmbrăcaţi în cămăşi numai, şi cu opinci, cu carăle la tîrgul de afară, cu cherestele de vînzare, şi cărînd nisip şi cărămidă făr’ de nici o ştiinţă de datoriile legii lui, şi făr’ de nici o cunoştinţă de cuvioasele urmări“.

Implicarea Bisericii în construirea unor programe educative, pentru propriii slujitori, nu pentru ceilalţi, este destul de firavă şi a fost întotdeauna destul de anemică. Regulamentele Organice (1830/1831), avînd nevoie de preoţi în susţinerea proiectului modernizator, au oferit o serie de soluţii menite a stimula instrucţia. Rezultatele nu sînt prea grozave, căci, deşi legile fundamentale există pe hîrtie, pînă ajung să devină funcţionale sînt duse în desuetudine de opoziţii, tergiversări, sastiseli clericale.

Tot despre necesitatea acestei educaţii, rămasă totdeauna o prioritate, se preocupă şi mitropolitul Nifon, „patron“ al Unirii din 1859 şi al primei monarhii. Copil sărac, ridicat din mahalaua Oţetarilor, ajuns mitropolit, după o importantă experienţă prin „administrarea“ celor sfinte, Nicolae, călugărit Nifon, s-a străduit să dea un viitor clerului român, fondînd „Aşezămintele Nifon“. Urmînd, probabil, exemplul mitropolitului Antim Ivireanu, Nifon testează întreaga-i avere în favoarea educaţiei. „Preoţimea noastră zace în întunericul cel mai gros, din care va putea ieşi numai dacă va începe să-şi simtă şi să-şi înţeleagă înalta sa chemare“, justifică întemeierea Seminarului „Nifon“, menit a forma clerul de care societatea avea atîta nevoie. La 1872, cînd se pun bazele acestui seminar, mitropolitului îi treceau prin faţa ochilor toate încercările nereuşite ale reformelor anterioare de construire a unui grup clerical instruit şi util norodului. Pentru acest norod înfiinţează un „Fond special pentru instrucţiunea şi formarea cetăţenilor folositori ţării“ (1874), destinat, în principal, acordării de burse copiilor sărmani. Ca şi Antim Ivireanul, Nifon este ceea ce în epocă s-ar numi un „venetic“. Tatăl său – un mic meşteşugar din Castoria – şi-a adus familia la Bucureşti, în mahalaua Oţetarilor, de unde n-a mai plecat. Ca şi Antim Ivireanul, grijile cele mari ale lui Nifon s-au legat de patria sa adoptivă pentru care a făcut mai mult decît un „patriot“.

Gîndurile acestea m-au însoţit toată ziua de ieri, „turburată“ fiind de supermarketul bisericesc „Cuvîntul Vieţii“, deschis pe Podul Mogoşoaei, în Aşezămintele Nifon. Cu „sfinţirea“ evenimentului prin participarea patriarhului. Citesc apoi justificarea halucinantă şi stupidă a unui reprezentat al BOR, care sună cam aşa: „Acest magazin era necesar ca să concentrăm micile magazine pe care le avem în oraş într-unul mai mare şi să ne încadrăm în testamentul Mitropolitului Nifon care a lăsat în documentele sau actele aşezămintelor Nifon, aşezăminte de care aparţine şi acest edificiu, ca el să fie folosit pentru educaţie creştină, pentru a forma duhovniceşte pe tineri şi pe adulţi“.

Pentru mine „educaţie creştină“ nu înseamnă un butic deschis la şosea cu candelabre şi sfeşnice, cu lumînări şi tămîie unde kitsch-ul este omniprezent. Şi nici nu mă dau în vînt după tipăriturile bisericeşti scrise în secolul XXI pentru oameni din secolul al XVII-lea. Nu pot să nu observ cum Biserica s-a ascuns, de-a lungul vremurilor, în aceeaşi nepăsare prosperă, ignorînd cu bună ştiinţă lumina învăţăturii. Le ce i-ar folosi, din moment ce oricum banul iese... 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.