De Paşti

Este bine cunoscută zicala „maţului sătul“ la Crăciun şi a „curului fudul“ la Paşti, aşa că vă propun să ne strecurăm în lumea primei modernităţi româneşti, în vînzoleala pregătirilor de sărbătoare.

Pregătirea spirituală are rolul ei în aşteptarea bucatelor pascale şi, de la boier la opincar, românul posteşte cu sfinţenie şi cu mare respect. „Nici undelemn în gură nu punea“ – îşi aminteşte autorul Genealogiei Cantacuzinilor, Mihai banul Cantacuzino, cînd vorbeşte de marele vornic de Tîrgovişte, Iordache Creţulescu (Ă1741), care posteşte cu sfinţenie şi merge la biserică la toate slujbele, fie că-i ger, fie că ninge. Acest post strict prevede eliminarea oricăror grăsimi animale – şi uneori şi vegetale –, renunţarea la ouă sau produse din lapte. Ceea ce îi rămîne, pînă la urmă, este destul de puţin şi destul de sărăcăcios; dar de sus în jos şi de jos în sus, perioada de post alimentar este o regulă de la care foarte puţini se abat. „Ci socotiţi-vă că toţi creştinii au datoria să-şi păzească posturile curate şi nici la boală să nu le spurce“ – sună o circulară a mitropolitului Grigore, din decembrie 1765, prin care arată rigoarea ortodoxă peste care nu se poate trece.

Urzicile, borşul, ştevia, fasolea rămasă de cu iarnă se amestecă cu mămăliga şi satură burţile norodului. Boierul mai pune ceva măsline, ceva peşte – cînd se poate –, pîine albă şi pufoasă, orez şi plachii de praz, borşuri şi halvale, icre şi dulceţuri, cafeluţe şi narghilele. Dar, în Vinerea Mare, tot omul se supune pocăinţei...

Iată o reţetă de preparare a urzicilor, culeasă de medicul Constantin Caracaş de pe la casele boiereşti: „Se adună vîrfurile acestei plante, se fierb şi se face un fel de zeamă, la care se adaugă puţin orez sau făină, ca să se facă mai compactă, şi se găteşte ca spanacul, cu undelemn sau cu ulei de in; se mai pune şi hrean şi, astfel, se face o mîncare hrănitoare şi digestivă.“ Numai că în Săptămîna Mare, săracele urzici sînt exilate de vinovăţiile utilizării lor în patimile Mîntuitorului. Sau alte cîteva reţete de preparare a peştelui: crapul se umple cu prune uscate, cu cucunari sau cu vişine uscate, cu ceapă şi vin alb, cu aguridă, piper, scorţişoară şi cuişoare. Icrele proaspete se amestecă cu nuci sau migdale, apă, pîine, ierburi, şi, prăjite, se servesc cu zeamă de lămîie, zahăr şi scorţişoară presărată pe deasupra.

Şi apoi, la marea sărbătoare a primăverii, hainele grele şi uzate ale iernii se pun în laviţe, printre foile de tutun şi levănţică, iar cele noi, cele frumoase, cele subţiri şi strălucitoare se aduc sau se fac pentru a fi arătate. „Crăciunul sătul, Paştele fudul“ – scrie Iordache Golescu, la început de secol al XIX-lea, şi oferă explicaţia: „adică, la Crăciun, omul se înveselesce în desfătări, iar la Paşce, în haine şi podoabe.“ Acum tot săracul este preocupat de haine noi şi frumoase, iar marchitanii, mărgelarii, mămularii se preumblă prin sate şi mahalale vînzînd urmuz şi panglici, cituri înflorate şi testemele colorate pentru ouă şi mălai, pentru mărunţişul economisit şi ascuns cu grijă prin cufere. Acum, în această Săptămînă Mare se cheltuiesc cei mai mulţi bani, de pe tot parcursul anului, pe haine şi podoabe. Sluga îşi cere simbria în avans, pentru a fi „nou“ şi frumos de Paşti. Ajuns la Buzău, cu stăpînul, Gheorghe vizitiul cere bani să-şi ia „o pereche de cizme de Paşte“, în timp ce Lica, chelăreasă în casa lui Ion armăşelul Fundăţeanu, se repede în odaia boierului să-i dea de ştire că sărbătoarea mare a Sfintelor Paşti se apropie şi ea vrea „rochie nouă de stambă“. Nici copiii nu sînt uitaţi, iar Paştile este pretextul ideal pentru înnoiri şi primeniri. Trebuie făcută precizarea că aceste haine sînt pentru tot anul, că ele se mai schimbă abia la Paştile următor, pentru unii, poate, mult mai tîrziu. De Paştile anului 1796, copilul Gheorghe este primenit din cap pînă în picioare cu „giubea de şal, anteriu de maniţă (postav de lînă), ceaşiri de ilbichir roşii, un fes, un brîu de lînă, o cămaşă şi o pereche iminei cu ciorapi.“ Fiu de negustor, Gheorghe se află la Bucureşti sub protecţia episcopului Iosif al Argeşului, care trebuie să-i ofere învăţături în ale cîntărilor psaltice.

Şi cum nu există Paşti fără ouă roşii, înţelepciunea populară a născocit: „ca la Paşce cu ouă roşii în mînă“. „Se zice despre cele care sînt nedespărţite“ – completează Iordache Golescu. Cît despre cei ce nu au, aşteaptă cu speranţă „Paştele Cailor“.

Să aveţi Sărbători liniştite!

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.