O societate în căutarea onoarei - duelul
Societatea românească se află astăzi, ca şi ieri, într-o permanentă căutare a valorilor pe care, deşi le are, nu ştie cum să le recunoască. Onoarea este una dintre aceste valori. Cum se defineşte această onoare? Prin intermediul duelului – încearcă să ne arate Mihai Chiper, cercetător la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol“ din Iaşi [O societate în căutarea onoarei. Duel şi masculinitate în România (1859-1914), Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi, 2012]. Tema duelului nu este una nouă pentru istoria socială, ea fiind analizată cu precădere din perspectiva definirii onoarei masculine, şi producînd o istoriografie substanţială. Cercetarea românească a abordat tema doar din perspectiva frivolităţii, neconsiderînd că ar fi una care să spună ceva despre societatea românească. Dar Mihai Chiper, studiind cu acribie şi erudiţie duelul, ne oferă o imagine a societăţii mai puţin ştiută, sau spusă doar în şoaptă: „…am descoperit o lume obsedată să se privească pe sine în oglindă, să se autoevalueze prin exerciţii de sinceritate şi, în acelaşi timp, marcată de accese de ipocrizie“.
„Nu credeam că duelul poate fi abordat cu atîta sînge rece“, a exclamat domnul Andrei Oişteanu atunci cînd l-a audiat pe Mihai Chiper vorbind tehnic, cu date exacte şi arhive consistente, despre fenomenul duelului din societatea românească, în cadrul, atelierelor GRiP. Pentru mine însă, „tehnicitatea“ domnului Mihai Chiper se leagă de buna calitate a cercetării sale, o cercetare care îmbracă în hainele analizei documentare romantismul inerent al fenomenului. De altminteri, Mihai Chiper arată dificultatea constituirii unei arhive necesare abordării fenomenului: secretomania din jurul unei provocări la duel. Presa şi relatările din presă reprezintă sursele principale pentru constituirea dosarului, iar acest tip de sursă reuşeşte să dezvăluie 772 de „afaceri de onoare“, încheiate cu 286 dueluri în perioada 1859-1914. Şi dacă presa este sursa principală, de ce cazurile relatate n-ar fi mai multe, ştiind că poate fi o informaţie „curioasă“, dacă nu importantă? Autorul crede că duelul nu este, în primele două decenii, o ştire de presă, gazetele din Principate fiind mai degrabă atente la evenimentele politice interne şi externe. Dacă personajele implicate aparţin elitei, dacă sfîrşitul este tragic, atunci primesc pagini întregi în presă. Mai apoi, multe dintre personajele implicate în duel se feresc să vorbească despre acest subiect, unii îşi pot pierde slujba, alţii pot fi pedepsiţi dacă consecinţele ar fi fost tragice, sau pur şi simplu nu doresc să se afle în gura tuturor. Acestui dosar de presă i se adaugă literatura creată special pentru a susţine un duel: memoriile, arhivele judiciare, legislaţia. Iată, aşadar, o temă cercetată prin utilizarea unei arhive cît mai diverse.
Este foarte important de citit cartea lui Mihai Chiper pentru că ea ne dezvăluie forma „bizară“ pe care a ajuns s-o capete duelul din ţările române, preluat după modelul francez. Dacă privim la motive, vom observa că ofensele întîmplătoare se află pe primul loc, urmate de certuri spontane degenerate în lovituri – cu alte cuvinte, provocări care ar fi putut fi „evitate simplu, dacă se respectau uzanţele bunelor maniere“ (p. 28). Printre protagoniştii cei mai de seamă se numără ofiţerii, politicienii şi publiciştii, dar odată cu dezvoltarea economică a statului, şi reprezentanţii profesiunilor liberale (cu precădere avocaţii şi medicii) se lasă antrenaţi în jocul onoarei.
Cum nu este o afacere singulară, cum există un cod şi un ritual de desfăşurare, duelul adună martori, medici, amici, iar publicitatea pare inerentă. Practicat în mod curent în înalta societate, duelul dezvoltă o serie de alte practici legate de educarea corpului. Se deschid şcoli speciale pentru formarea abilităţilor necesare: de pildă, la 1867, numiţii G. Moceanu şi G. Marcus anunţă deschiderea unei „şcoli de dans, duel şi gimnastică“. Apar tot felul de societăţi şi asociaţii care promovează o serie de sporturi menite a modela corpul şi a stimula virilitatea masculină: scrima, tirul, gimnastica. Sporturi incluse apoi în dezvoltarea patriotismului local, prin organizarea unor festivităţi diverse sub deviza: „Onoare, valoare şi românism“. Adiacent se observă dezvoltarea unui întreg comerţ necesar punerii în scenă a duelului, de la un comerţ cu arme la un comerţ cu costumaţii şi alte accesorii.
Pentru fiecare categorie socială, duelul spune ceva: ofiţerul, imaginea proeminentă a lumii moderne, e legat de un nou ideal al masculinităţii; omul politic îşi rezolvă mai degrabă adversităţile personale şi mai puţin principiile politice, iar ziaristul caută un statut social şi o trambulină pentru afirmarea în politică.
Puţine am putut să vă povestesc din această carte atît de frumoasă despre România secolului al XIX-lea şi despre valorile care au guvernat-o. Cartea este pasionantă şi plină de informaţii inedite.
Lectură plăcută!
