Unde se opreşte haosul, de unde începe ordinea?
În verile calde şi secetoase ale anilor 1980, prin satul meu apăreau, parcă rătăciţi de prin alte lumi, oamenii ploilor. De fapt, era unul singur, ascuns în dosul unei căruţe cu coviltir, de unde îşi incanta litania nesfîrşită a sărăciei. Cîntecul lui era atît de sfîşietor, că ne scotea pe toţi de prin case şi adăposturi, şi ne grăbea să-l miluim cu de-ale gurii. Şi cînd întindea mîinile să apuce bucăţi de pîine, îi zăream chipul neîngrijit, cu părul încîlcit şi barba nerasă, şi-i simţeam mirosul acru al hainelor neschimbate de nopţi şi zile. Era urmat, apoi, de cohorta de paparude, şi... de ploaie. Povestea mi-a revenit în minte citind cartea lui Andrei Oişteanu, Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească, Polirom, Iaşi, 2013. Nu ştiu dacă „omul ploii“ din adolescenţa mea este o reminiscenţă a solomonarului, dar povestea spusă de Andrei Oişteanu m-a impresionat. Şi am purces la lectura cărţii, nu ca omul, de la prima pagină, ci de pe la mijloc, acolo unde balaurii mi-au atras insistent atenţia. Aşadar, solomonarul – regăsit de Andrei Oişteanu în cultura populară – are aparenţele unui „cerşător-rătăcitor“, cu hainele peticite şi murdare, colindînd satele şi cerşind de-ale gurii, dar nu pentru a-şi potoli foamea, ci pentru „a testa bunăvoinţa oamenilor“. Cu erudiţie şi persistenţă, autorul culege toate legendele construite în jurul acestui personaj, care are puterea de „a conduce norii“ şi de a aduce ploaia. Dar lucrurile nu sînt atît de simple, pentru că temele principale ale cărţii, „ordine“ şi „haos“, se inserează în demonstraţie. Astfel, solomonarului i se contrapune balaurul, reţinut de mentalitatea populară drept un „duh rău care (prin secetă, furtună sau grindină) perturbă ordinea naturii şi a colectivităţilor umane.“ Chiar dacă operează cu dihotomia bine cunoscută şi care împarte lumea în bine şi rău, Andrei Oişteanu admite că mentalitatea populară a cam amestecat lucrurile. Astfel că nici balaurul nu este eminamente rău, aşa cum nici solomonarul nu este întotdeauna un salvator.
Mai trebuie spus că analiza lui Andrei Oişteanu mă ia mai totdeauna prin surprindere, prin înlănţuirea temelor aparent independente una de alta. De la solomonar la balaur am ajuns la vrăjitori şi vrăjitoare. Mi se pare interesantă şi plauzibilă ipoteza conform căreia Biserica Ortodoxă a fost destul de tolerantă în faţa acestor practici magice atît de înrădăcinate şi înlănţuite în profesiunea credinţei, din cauza slăbiciunii sale organizatorice. Or, asta nu i-a prea îngăduit – spune autorul – o cruciadă a rugurilor, comparabilă cu cea desfăşurată în lumea vestului european, începînd cu secolul al XIII-lea (p. 259).
Din perspectivă istorică şi antropologică, fenomenul vrăjitoriei şi al superstiţiilor veacurilor al XVII-lea şi al XVIII-lea par foarte bogat şi atent cercetate. Dar realitatea este cu totul alta. Dacă din punct de vedere etnografic s-au tot adunat mărturii, mai ales cu sfîrşitul secolului al XIX-lea – iar aici îi sîntem îndatoraţi lui Simion Florea Marian –, din punctul de vedere al practicii imediate, ştim destul de puţine. Or, această practică rămîne ascunsă printre documentele vremurilor, iar necunoscînd ponderea proceselor şi nici măcar dacă au existat, ne grăbim să atribuim ipoteze. Arhivele judiciare, de pildă – pe care le-am răsfoit pentru alte subiecte –, legate, într-un fel, de practica vrăjitoriei domestice, păstrează pentru secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea serii de procese în care personajele principale sînt vrăjitorii şi vrăjitoarele. Şi ar mai fi de spus că multe dintre aceste personaje se bucură de complicitatea (adeseori chiar de ajutorul) preoţilor de prin sate şi mahalale. De aici şi această poziţie de o oarecare îngăduinţă, dat fiind distanţele atît de mari între oficiul central al clerului înalt şi lumea măruntă a clerului rural, amestecată cu enoriaşii în toate cele.
Şi, cum era de aşteptat, tema vrăjitoriei deschide o alta, căci autorul ajunge la vrăjitoarele îmblînzitoare de demoni, la relaţia magico-erotică dintre fecioară şi fiară...
Din păienjenişul poveştilor erudite despre miturile, legendele, riturile apotropaice de tot felul, superstiţii şi incantaţii ne salvează tot Andrei Oişteanu, cu o concluzie pe măsură: „Aceasta este povestea cu care v-am înconjurat de trei ori şi sper să aibă asupra domniilor voastre aceleaşi efecte benefice.“
Această lume a fantasmelor mitice mi-a dominat copilăria. Unele dintre legende, în formele lor apocrife, le ştiam de la bunici, de la mama, de la vecinele mele. Şi am crezut în toate (mai cred încă), cu inocenţa acelei lumi rurale care încearcă să ordoneze haosul cu vorbe de poveste. Regăsindu-le în cartea lui Andrei Oişteanu şi aflîndu-le nu numai rădăcinile, ci şi sensuri apotropaice, explicaţiile, circulaţia prin lumea asta creştino-păgînă a Balcanilor, m-am „îmbogăţit“.
Lectură plăcută!
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.
