Cu cine ne mai mărităm/însurăm?

Dezbaterile constituţionale şi reacţiile publice, exprimate prin opinii şi discursuri, nu fac decît să mă bucure. România se trezeşte. Cum, contează mai puţin; important este faptul că intră în jocul civic al negocierilor. Aşa că voi intra şi eu în acelaşi joc, întrebîndu-mă cu cine ne mai mărităm/însurăm în viitoarea Constituţie.

Aş pleca de la definirea nunţii în vechime. Iată ce spune Pravila cea Mare (şi este vorba aici de Îndreptarea legii, codul de pe vremea lui Matei Basarab, 1652), la capitolul „Pentru însurarea, şi ce iaste însurarea“: „Însurarea se chiamă că deacă se împreună un om cu muiare şi care nice o au văzut, nici cu dînsa au vorbit; iar deaca se cunună cu ia, atunci el o ia la casa lui şi lăcuiaşte cu dînsul, adecă şed amîndoi într-o casă. Încă se mai chiamă însurare căce că se împreună şi se fac amîndoi un trup, după cum au zis domnul nostru Isus Hristos, cu molitve şi cu cununie pre leage de la preot.“ Pentru a defini, apoi, prin glava 203, importanţa tainei: „Nunta iaste împreunarea bărbatului şi a muierii, adecă amestecare şi moştenire întru toată viaţa lor, omului celui drept apropiiare de Dumnezeu.“

Cum cuvîntul Pravilei n-ajunge prea departe, un important teolog al Bisericii Ortodoxe, mitropolitul Antim Ivireanul, explică nunta pe înţelesul preoţilor. La acea vreme – 1710 –, aceştia nu prea cunoşteau pravilele şi canoanele. În manualul adresat lor, în capitolul „Pentru taina nunţii cei pre lége“, mitropolitul lămureşte: „Nunta iaste împreunare bărbat cu muiare spre împlinirea dumnezeescului acela cuvînt: «Créşteţi şi vă îmulţiţi.»“ Pentru a detalia, mai apoi: „Materiia acestei taine iaste bărbatul şi muiarea cari vin cu gînd desăvîrşit / ca să să împreune amîndoi şi să lăcuiască nedespărţiţi. Iară chipul sînt cuvintele carele amîndoi le zic în bisérică înaintea preotului în auzul tuturor (adecă): Voieşti-mă? Voescu-te; urmînd la acéste cuvinte rugăciunile şi blagosloveniile preotului spre cea desăvîrşit împlinire a nunţii.“ De atunci, lucrurile nu s-au schimbat prea mult.

Din tot acest noian de cuvinte, trebuie să înţelegem că Biserica a luptat mult pînă la a transforma uniunea dintre un bărbat şi o femeie într-o taină. Şi că toate aceste definiri şi explicaţii se adresează, mai întîi de toate, preoţimii, agent principal în controlul unei oarecare ordini maritale. Dar de aici şi pînă la impunerea normei, drumul e lung şi anevoios. Mai întîi de toate, pentru că norodul concepe altfel căsătoria. Concubinajul este o formă de căsătorie, ilicită în ochii clerului, dar cît se poate de normală pentru oamenii de la 1800. A locui împreună, sub ochii şi cu acordul comunităţii, fără binecuvîntarea bisericească, fără „acturi“ – care, de altminteri, nici nu prea existau –, incumba atribuţii şi obligaţii conjugale. În aceste condiţii, şi despărţirea devenea mult mai simplă şi mai puţin costisitoare. Cînd dezordinea conjugală atingea apogeul, legăturile se desfăceau, tot sub ochii comunităţii, cu scandalul inerent împărţirii bunurilor, şi apoi fiecare îşi vedea de drum. Or, această eră a libertăţii maritale se restrînge pe măsură ce Biserica începe să se impună, cerînd supunere faţă de definirile ordonate ale legăturilor umane, pedepsind aspru „devierile“ şi mai ales slobozenia spirituală. N-avea cum să fie altfel, universul era dominat de spiritul religios, cel chemat să pună ordine în gîndurile şi simţămintele tuturor. Şi cu toate acestea, nu se poate spune despre Biserica Ortodoxă că a ridicat ruguri sau spînzurători pentru cei care s-au îndepărtat de la liubovul permis. Există o oarecare îngăduinţă în momentul cînd sînt aduse în gura zvonului public sodomia, homosexualitatea, pedofilia, zoofilia. Toate acestea aveau corespondente legislative cît se poate de dure, dar nu ajungeau să se concretizeze nici în nasuri sau mădulare retezate, nici în arderi pe rugurile credinţei, ci doar în corecţii publice şi, cel mai adesea, în claustrări „purificatoare“, cu pîine şi apă, sub imperiul necruţător al cuvîntului divin. Dar îngăduinţa clericală trecea cumva peste spiritul nemilos al comunităţii. Gura lumii redefinea cu maliţie şi cruzime comportamente şi afecte, ruinînd doar prin vorbe reputaţii, iubiri, legături, cariere, măreţii etc. Spiritul mahalalei plutea cumva deasupra acestei lumi, în care moralitatea ocupa un loc esenţial.

Biserica a reuşit, pînă la urmă, să controleze uniunea dintre un bărbat şi o femeie, oferind statului un model de „hîrtie“ care a părut că reprezintă, pentru cîteva secole, compromisul majorităţii. Dar ea, Biserica, s-a pierdut pe sine lăsîndu-i pe creştini să lupte în numele libertăţii pentru... libertate. Ocupîndu-se mai mult de zărefie şi mai puţin de spirit, n-a prea avut timp să gîndească la libertatea şi libertăţile creştinului, nici nu prea s-a grăbit să-l conducă prin labirintul fantasmelor „liberatoare“. Pînă la urmă, mă întreb şi vă întreb: Cîte libertăţi se pot revendica în numele libertăţii? Cît despre gura lumii... s-a pierdut şi ea, într-o mahala a îngăduinţelor complice, lăsînd spiritul gol de orice conţinut. Şi dacă ar fi să gîndesc în numele libertăţilor noastre, aş spune că nu prea contează cu cine ne mai mărităm/însurăm, dar mă interesează mai mult decît orice integritatea copiilor noştri. Or, mă tem că invocînd libertatea, libertăţile şi alte fandacsii, vom ajunge să legiferăm şi ceea ce tolerăm.