Temeri, temeri, temeri - recenzarea românilor pe la 1830
Mă uit cu amuzament și tristețe la toată bălăcăreala noastră politică. Carevasăzică în anul de grație 2012 nu prea știm cîți am fost, cît am mai rămas, cîți am putea fi, recenzarea devine o poveste… Pe la noi, numărarea populației a fost mai totdeauna un lucru dificil. Mă refer aici la Moldova și Valahia, căci Transilvania, intrînd în logica sistemului german, a avut altă traiectorie. Registre parohiale nu prea s-au ținut. E drept că Biserica începe cu 1700 să țină evidența divorțurilor, dar fără să fie prea mult implicată în alcătuirea de registre de născuți, morți, căsătoriți. Așa că ne ajung din urmă Regulamentele Organice (făcute sub „oblăduirea“ Rusiei) și obligativitatea neapărată și necesară de a alcătui acte de stare civilă și mai ales de recenzare a populației. Ambele operațiuni erau mai mult decît necesare statului modern, care avea nevoie de bani, de foarte mulți bani, în susținerea diverselor instituții create. Or, o evidență clară a populației ar fi însemnat taxe și impozite. Preocuparea firească a stăpînirii este deseori umbrită de lipsa de participare a populației care, fie refuză să se lase inventariată, fie sabotează orice încercare de catagrafiere prin raportarea de date false. Cînd este vorba de raportarea recoltei sau a numărului de vite, această situație este frecventă: „adevărul spre a descoperi cinevașilea ființa producturilor este peste putință, fiind obișnuit lucru a nu-și arăta nimini avutul său, precum să poate și judeca de oricine“, raportează la 17 decembrie 1834 ocîrmuitorul județului Teleorman, aflat în imposibilitatea de a trimite statistica exactă cerută de stăpînire cu privire la producția anului curent.
Dar și atunci cînd este vorba de inventarierea populației, stăpînirea se lovește de lipsa de reacție a populației. Odată la Iași și la București, Puterea Protectoare (adică Rusia, prezentă în Principate între 1828-1834) are nevoie de o evidență cît mai exactă a populației pentru a cunoaște resursele financiare ale celor două provincii, dar și a celor care într-un fel sau altul se bucură de „privilegii“. Se încearcă reglementarea statutului tuturor privilegiaților puterii: boierii, preoții, sudiții etc. Dincolo de acea condică a deceselor, născuților, căsătoriților, pe care ar fi trebuit s-o țină Biserica, și ea, Ocîrmuirea are nevoie să țină socoteala populației sale. Numai că oamenii, ca și bunurile lor se lasă foarte greu de prins în orice statistică. Porunca din 6 iulie 1832, trimisă isprăvniciei din Iași, prin care se cerea ca toți boierii de pe la ținuturi să prezinte la Vistierie situația lor, cu documente originale, are nevoie de o serie de reveniri și mai ales de amenințări. Devenită realitate abia în 1834, această inventariere trezește suspiciuni, în anii următori, și nevoia de a fi reluată și mai ales verificată.
Cam pe același drum se află și recensămîntul general al populației. Începută prin 1831, opera de recenzare și prelucrare a datelor nu era încheiată nici după șapte ani. La 1 aprilie 1838, vodă Ghica justifică amînarea deschiderii sesiunii Adunării Obștești prin dorința de a le prezenta catagrafia ce nu voia să se încheie. Aflase însă, de la Departamentul Treburilor Dinlăuntru, că „lucrările pomenitei catagrafii se apropie către sfîrșit“, doar la județul Vîlcea se mai află încă „trei orașe și tîrguri nelămurite“, dar „în grab“ se va săvîrși. Graba dura de ceva vreme și avea să mai dureze…
Cît despre acte de stare civilă… Tot cu Regulamentele Organice încep să fie eliberate tuturor cetățenilor, dar… mulți dintre locuitorii acestor pămînturi nu prea știau la ce ar folosi. Un zapis e bun, acolo e trecută moșia din spatele casei sau via din deal; o foaie de zestre atestă, fără doar și poate, averea femeii, o diată îi ajută pe clironomi să nu se mai bată ca orbeții pe nimicurile casei părintești. Dar un act de botez pare a nu avea nici cea mai mică importanță într-o societate tributară oralității, din moment ce vizibilitatea, relația cu ceilalți par esențiale în legitimarea unei identități. Vecinii, rudele, preotul sînt acolo pentru a depune mărturie asupra lui Ion, fiul lui Ion, din Cacaleți, vecin cu Marin etc. Identitatea de hîrtie, adusă și impusă de statul modern, nu are încă așa mare importanță. Hîrtia este însă utilă: unsă cu untură, acoperă fereastra pe vreme de iarnă. Pe la 1843, marele vornic Barbu Știrbei, șeful Departamentului Treburilor Dinăuntru (un fel de ministru de Interne) constată că românii refuză cu încăpățînare să primească petecul de hîrtie identitar; obligați să-l primească, fac ce știu cu el: „unii dintr-înșii le leapădă, alții le dă drept jucărie copiilor, alții lipesc ferestrele cu dînsele, iar alții, în sfîrșit, le ard“.
Situația este determinată de o serie de factori, printre care se numără dificultatea de adaptare la o practică nouă, niciodată utilizată pînă atunci. Boierii, chiar și țăranii, sau preoții sau oricare altă categorie socială nu prezintă documente decît dacă se află într-o strînsă legătură cu o nevoie personală, autentificare, un litigiu, o hotărnicie, o schimbare de domnie care presupunea reîntărirea privilegiilor; altminteri documentele, acolo unde există, se păstrează, ascunse în cufere. Apoi este vorba de inevitabila suspiciune, de frica unei impuneri fiscale, de anularea de privilegii, și forma curentă de opunere nu poate fi decît o permanentă ocolire a unei porunci, prin diferite și multiple tipuri de eschivări.
Și azi, ca și ieri ne eschivăm de la a ști cîți sîntem. Dar parcă mai contează?!
(fragment din Timpi nenorociți de
învălmășeală la începuturile primei
modernități românești (1750-1860),
Humanitas, în curs de apariție)
Constanța Vintilă-Ghițulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din București. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate și divorț în Țara Românească a secolului al XVIII-lea.
