Cum să mori în România în anul de graţie 2012

Cum sînt o persoană mai „nevricoasă“, protestez pe toate căile posibile şi imposibile împotriva expunerii vizibile a morţii publice. Trăim şi aşa într-un oraş tare urît, plin de gropi de toate felurile, lipsit de afecţiune şi mai ales de orice regulă. Aşa că am şi eu o problemă: nu vreau să aud claxoane, să văd alaiuri funerare, să particip la exhibiţionismul „îndurerat“ de pe străzile oraşului. Chiar dacă spectacolul morţii îmi spune mie, ca istoric, ceva despre această societate, prefer să nu am informaţia, în favoarea unei morţi civilizate, ca oriunde în Europa. Să mă explic: e joi, e frumos afară, e sărbătoare: Sfinţii Mihail şi Gavril. Pe la două trecute fix, la Podul Izvor vînzoleală mare, mare: trecători şi maşini aşteaptă trecerea mortului către biserica Sfîntul Nicolae din apropiere. Un alai în toată regula: sicriul dus pe umeri de bărbaţi sfrijiţi, urmat de cortegiul inevitabil de rude şi apropiaţi jelind sau doar povestind, direct pe mijlocul aleiului de la Schitu’ Măgureanu, mortu’ ne priveşte vînăt pe toţi, soarele şi mirosurile adunaseră deja muştele, intersecţia e blocată, iar claxoanele ţiuiesc de mama focului, nu prea ştiu dacă e de la mort sau doar de la nervi cotidieni ai şoferilor nărăviţi. Sîntem mai ceva ca pe vremea lui Antim Ivireanu, cînd mortul era plimbat prin mahala după milostenii, iar hidoşenia morţii era expusă la priveala unui bănuţ ca ajutor de îngropăciune.

Acu’ cum să-l reclam eu pe defunct cînd nu ştiu după ce lege funcţionăm?! După secţiunea 9, articolul 27, aliniatul 1 din Legea privind cimitirele, crematoriile umane şi serviciile funerare, adoptată de Camera Deputaţilor la 19.10.2010, mortului îi cam este interzis să ne privească: „transportul persoanelor decedate în vederea înhumării în aceeaşi sau în altă localitate se face în sicrie cu capac, cu autovehicule special amenajate în acest scop, care respectă prevederile normelor sanitare şi antiepidemice“. Legea cu pricina n-a devenit încă lege. S-a împotmolit pe la domnul preşedinte Traian Băsescu care la 13 decembrie 2010 o trimite spre reexaminare cu o groază de obiecţii. Senatul s-a gîndit şi el puţin şi la 28.04.2011, adică după vreo cinci luni... aşa, cînd se termină cu zăpada... respinge cererea de reexaminare. Domnul Mircea Geoană, preşedintele Senatului la acea vreme, precizează, în actul de respingere, că: „potrivit articolului 75, alineatele (1) şi (3) din Constituţia României, republicată, Camera Deputaţilor este Cameră decizională“. Cu alte cuvinte, „ce treabă are preşedintele chiar şi cu morţii aştia?“. Şi cum morţii cu morţii, şi viii cu viii, legea fu lăsată la dospit mult şi bine, aşa vreun an şi ceva.

Tot să mori în România, să umbli pe uliţe, să faci troc cu popa să te treacă dincolo, cu vecinu’ de-o căruţă, cu ceilalţi de-o lumînare, cu claxoane, cu gălăgie, cu fanfară, cu gornist, cu lume multă, „ca la mort“, cu colive şi colaci, cu bîrfe, cu invidii, cu limbuţenie, cu priviri iscoditoare prin case, cu bocete şi jale, cu pomeni să mănînce tot neamul, cu de toate să ajungă la toată lumea... Or, dacă accept sociabilitatea şi solidaritatea din jurul festinului funerar, dacă accept îndatorarea familiei pentru îngroparea cu fală a defunctului, dacă accept chinul financiar doar pentru a îndeplini cu stricteţe toate riturile funerare (că deh, „te rîde lumea“), zău şi jur dacă mi se pare creştineşte să-l plimbi pe săracul om pe uliţă în ziua lui cea mai proastă. Cît despre igienă...

Abia la 22.10.2012, Camera Deputaţilor s-a aplecat asupra cererii de reexaminare. Şi ca să-i facă în necaz preşedintelui, îi reaminteşte că este totuşi o „cameră decizională“, chiar şi pe probleme de moarte. Aşadar? Aşadar, rămîne aşadar, că legea n-a ajuns lege pentru că s-a constatat că nu poate fi aplicată. De ce? Pentru că: „în lege nu sînt prevăzute sancţiuni, astfel că se creează situaţia imposibilităţii aplicării legii, aceasta fiind lipsită de efectele sale. De aceea, este necesar ca legea să conţină şi sancţiuni în cazul nerespectării prevederilor sale“. Se aşeaptă acum o nouă şedinţă prin care nişte amendamente să fie adoptate spre a face „plauzibilă“ o lege care se tot plimbă, ca şi mortu’...

Români, îngropaţi-vă morţii cum vreţi, cu capac sau fără capac, în sicriu sau fără sicriu, cu fanfară, cu claxoane, în intersecţii, cu căruţa sau cu audi. Unde vreţi şi cum nu vreţi. Că se poate! Cît despre cei care privesc de pe margine... (ne)norocul lor. Dacă vă întreabă cineva ceva, daţi vina pe Traian Băsescu... 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.