„Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocări

„Cel ce va grăi rău de domnul locului aceluia şi-l va înjura cu mînie şi cu tot deadinsul într-acest chip cît, de-ar putea, i-ar face toată răotatea, pre unul ca acela să-l certe, de vreme ce face lucru ca acela împotriva legii şi a pravilei. Şi nu se va certa numai cela ce grăieşte rău de domn, de faţă să audă toţi, ce încă şi acela ce grăieşte puţin şi micşor cuvînt ce va fi de ruşine şi de hulă asupra domniei; şi acela se va certa, de vreme ce se află un lucru mare la toate pravilile pentru cela ce va grăi cît de puţin cuvînt rău împotriva domniei locului aceluia unde lăcuiaşte de ar fi orice feliu de om, ver fie mirean, veri călugăr, ver fie om de în clirosul besearicii“ – scrie la 1652 Îndreptarea legii, codul ce avea apoi să ghideze orice proces şi orice rînduială de pe la noi. Se întocmeau apoi, împărţite în glave şi zaceale, definiţiile pe care le-ar fi putut lua sudălmile sau ocările, stabilindu-se „prilejurile“ şi obiectele calomniei, ca şi persoanele ce se ocărau sau doar ocărau. Înjuratul pe la spate nu este chiar atît de grav „ca şi cînd ar fi înjurat de faţă“, după cum categorisirea unui mort nu poate fi pedepsită la fel de grav ca atunci cînd l-ar fi categorisit „cînd au fost viu“. Ba mai mult, nu se pedepseşte deloc calomnierea unei femei ce-a fost odată „curvă“, chiar dacă între timp a devenit „înţeleaptă“. Stigmatul social este prezent şi dominant în epocă, şi-atunci de ce s-ar pedepsi un suduitor, strigînd-o de „curvă“ pe muierea care a fost cîndva „curvă“? Citiţi: „cela ce va zice vreunii muieri curvă, care adevărat înainte va fi fost curvă, iară dup-aceaia se va înţelepţi şi va fi atunci muiare de cinste, acela iară nu se va pedepsi“ (glava 108, zaceala 2). Dar suduirea unei femei cinstite, afectîndu-i-se astfel onoare („şi cu aceea sudalmă înmicşorează cinstea aceii femei“) se transformă într-o „mare sudalmă“.

Sudalma este de două feluri – „mare“ sau „mică“, interpretată de judecător în funcţie de „vinile scornite“, de „locul în care s-au făcut sudalma“ şi de „vreme“. Astfel „mai mare sudalmă se chiamă cînd va sudui neştine pre altul la vreun loc ca acela de cinste unde vor fi mulţi oameni strînşi, cum e în mijlocul tîrgului sau la vreun praznic“. Suduirea în tîrg este mai gravă decît suduirea în sat, şi asta din cauza spaţiului şi a populaţiei presupuse a fi auzit, ascultat, receptat, purtat vorbele defăimătoare pe multele uliţe. Vinile sudălmilor se împart şi în funcţie de statutul social: suduirea boierilor, preoţilor, călugărilor pare mai gravă decît suduirea unui om de rînd. Iar suduirea domnului este cel mai grav lucru cu putinţă, după cum se vede în consemnarea de mai sus. Cuvîntul cîntăreşte mai greu decît palma: „de va da neştine cuiva o palmă peste obraz, aceaia nu se chiamă sudalmă mare“, decît dacă gestul a fost făcut în „tîrg“. „Suduirea pre dreptate“ nu se pedepseşte. Adică, dacă cineva se apucă în tîrg să strige în gura mare „preacurvariule“, „hoţule“, „hainule“ (cu sensul de trădător – n.n., de la „a se haini“ – a trăda ), „afurisitule“, „copilule“ (cu sensul de bastard – n.n.), „curvo“ şi dacă va arăta „adevărul sudălmilor“ sale, atunci nu se poate pedepsi: „cînd va sudui neştine pre altul şi-l va ocărî, atunce de va putea arăta cum cuvintele cealea ce i-au zis de ocară sînt adevărate, pentru carele poate să ia şi certare, atunci acela ce l-au suduit nu se va certa“. Cu alte cuvinte, strigarea în tîrg de „bastard“ este cît se poate de legitimă din moment ce „copilul“ nimănui s-a născut „din flori“ sau „pe lîngă gard“ şi la fel de legitimă este ocara de „hoţul“, dacă „hoţul“ se dovedeşte a fi „hoţ“. Dar dacă se strigă: „sfrenţitule“ (sifiliticule), „gîrbovitule“, suduirile, chiar şi dovedite, nu pot fi iertate, iar cel ce le-a folosit trebuie să fie pedepsit, pentru că „nu se pot pedepsi niciodată stricaţii şi beteagii şi alţii ca aceia“, ci „cel ce va fi ocărît astfel“ ca „un suduitor se va pedepsi“.

Sudalma trebuie să conţină o doză de „adevăr“ pentru a fi iertată, căci cel ce suduie apărîndu-se că va fi fost suduit, dar „bîrfeşte“ şi aruncă cu „minciuni“, doar pentru a contracara, nu scapă de pedeapsă: „cela ce va sudui pre cineva apestit după cel va fi suduit el, acela nu va putea şovăi să zică că l-au înjurat că ce l-au înjurat celalalt întîi, ce se va certa acela“. „Graţie“ se acordă vorbelor spuse la mînie, beţie, sminteală, urmate, fără doar şi poate, de „pocăinţa de faţă“, de gestul public al iertăciunii „înaintea tuturor“.

Cum am devenit o naţie iubitoare de sudălmi, categorisiri, injurii, insulte, ocări, invective, trivialităţi şi alte „suduiri“, n-ar fi rău ca măcar acum, în postul Crăciunului, să lăsăm de-o parte „sminteala limbii“. Cît despre „pocăinţa de faţă“, aş cere, probabil, prea mult şi prea multora...

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.