Cît de tare ne urîm ţara?
Cînd te întorci de pe alte meleaguri – civilizate şi mai ales previzibile cînd vine vorba de facilităţi şi utilităţi cetăţeneşti, ca să zic aşa – te apucă, vrei, nu vrei, o oarecare melancolie. Şi cînd această melancolie este alimentată de marile noastre lipsuri de toate felurile, depresia îi gata. Cam pe-aici mă aflam eu, la miez de noapte, într-o zi de luni spre marţi, abia poposind pe aeroport, după o săptămînă de Copenhaga. În primul rînd, scările – scările alea lungi despre care a tot scris şi domnul Andrei Pleşu – de-a pururea nefuncţionale... Nu-i mare scofală, veţi spune, să urci nişte scări, dar ia să aveţi un copil în braţe, adormit de-a binelea, un rucsac în spate, o geantă pe umăr, şi să mai fie şi miezul nopţii... Apoi taxiurile – despre care a scris Sorin Ioniţă, şi nu l-am prea luat în serios... Aşa că fac pe deşteapta şi comand un taxi, de una singură, căci domnişoara dispeceră este prinsă în dezbateri contradictorii cu clienţi obosiţi, ca şi mine, iar cele două aparate menite a-ţi furniza „un număr“ sau un bon de ordine sînt practic nefuncţionale, din cauza aceloraşi clienţi care nu ştiu să le folosească.
Şi începu haiul: deşteptăciunea mea s-a dovedit a fi doar exces de zel inutil şi nerod. Omu’ cu taxiu’ nu putea să intre în aeroport fără confirmare de la dispecer... „Vă rog, se poate să confirmaţi un taxi“ – am strigat peste capete nervoase şi confuze, în aşteptarea, la miez de noapte, a unui taxi. Şi am mai rugat-o de vreo trei ori... Şi cînd veni taxiul... depresia mea se dovedi nimic pe lîngă prăpastia în care se află „omu’meu“. În pragul apoplexiei, nea Fănică era tot un pachet de nervi: „Proştii ăştia au schimbat sistemu’. De ce nu ţi-a explicat, doamnă, cum să-l foloseşti? Stau ca prostu’ la barieră, îi spun tîmpitului ăla că am client, că vorbesc cu el la telefon şi nu mă lasă să intru. Ţară de proşti“ – mă apostrofează, în timp ce-mi trînteşte valiza în portbagaj. „Un’ te duci, doamnă, ia aci un loc, în faţă. Nu vezi că-i maşina goală?“ mă strigă iarăşi, cînd, din obişnuinţă, vrusei să mă aşez pe bancheta din spate.
Nea Fănică e trecut bine de 45 de ani. Are burtă şi un mare sictir de România. Nimic nu-i place în ţara lui, totul pute, guvernanţii sînt proşti, colegii sînt şmecheri, femeile sînt fie curve, fie proaste, străzile sînt pline de gropi, patronii profitori, parcurile pline de cîini etc. etc. Vorbeşte tare, vorbeşte numai el (nu că aş avea ceva de spus, în miez de noapte), are o părere despre oricine şi orice, le ştie pe toate, este agresiv. Îşi iubeşte, totuşi, familia. „Ia uite, doamnă, aici“ – îmi zice, vîrîndu-mi în ochi telefonul mobil, cu poza soţiei. „E Chitra mea, doamnă. O frumuseţe de femeie. Poţi să crezi că are 48 de ani? Uite-o ce corp are!“ Chitra e aproape goală, pe o plajă însorită, de pe undeva... „Ia, s-o vezi şi din profil“ şi-mi vîră sub nas altă poză. „Să o vezi acu’ şi pe fata mea. Vezi? Fata de la pagina 5. Uite cît e de frumoasă.“ Am văzut apoi băiatul familiei, căţelul familiei, sufrageria familiei... am aflat cît e de cinstit şi cum respectă legile, şi „alea de prin ţara asta“, dar cît de „nenorociţi“ sînt ceilalţi, cum se „învîrte“ cu gardianul de la Băneasa şi fură clienţii altora, cum era să-l bată pe unu’, cum a reparat taxiu’ patronului, deşi maşina arăta jalnic, şi mai ales cît de proaste sînt femeile...
„Să vezi, doamnă, sînt pe Dorobanţi, la 3 dimineaţa... în spatele meu un jeep, d’ăla de neam prost... mare... cu fază lungă. Îi fac semn, mai întîi cu avariile, că mă orbeşte... nimic. Apoi, scot mîna pe geam... nimic... pun mîna pe oglindă... îţi dai seama că mi se urcă sîngele la cap? Opresc la semafor, mă dau jos din maşină şi mă duc la jeep. Cînd colo, ce să vezi... o muiere. De fapt, o fătucă d-asta de bani gata. Îi strig: «Unde dracu’ ai învăţat, fă, şcoală? Opreşte dracu’ faza aia lungă, că mă orbeşti.» Şi ce să vezi, doamnă, fătuca ridică din umeri şi mă întreabă «Da’ de unde să opresc? Nu ştiu.» Am băgat capu’ pă geam, am oprit faza lungă şi i-am zis vreo două... Păi, asta a luat carnetu’ pă bani, doamnă, îţi dai seama, şi pă urmă dai de ea în trafic şi te face praf. Aşa-s toate şoferiţele, nenorociri, nu alta...“
Am fost fericită cînd am scăpat de nea Fănică şi mi-a trecut şi depresia. Săracu’ nea Fănică era tare supărat pe România, pe viaţă, pe tot, deşi mi-a mărturisit că n-a plecat niciodată din ţară, nici copiii lui n-au ieşit şi nici nu vor să iasă. Că „se descurcă“, aşa cum se descurcă tot românu’, că are casă, o Dacie pe care o ţine în faţa blocului şi, în fiecare vară, pleacă la mare. Şi cu toate astea, urăşte din toţi rărunchii România... N-aş şti să vă spun de ce.
● Participarea mea la conferinţa „Gender in the European Town“, Odense, 22-25 mai, a fost susţinută de Colegiul „Noua Europă“. Întreaga mea recunoştinţă.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.
