Cui îi pasă de cercetare?
Revista Nature trage iarăşi un semnal de alarmă cu privire la dezastrul din cercetarea românească. Habar nu am cine va citi acest articol sau pe cine va interesa. Eu cred că pe nimeni. Am citit, înainte de a trimite spre Dilema veche acest articol (22 august), o reacţie a domnului Răsvan Lalu, pe Contributors.ro. Probabil singura. Vor mai fi, poate, două-trei intervenţii şi subiectul o să moară aşa cum a murit de fiecare dată. E cald, e vară, e încă vacanţă, de ce ne-ar păsa de cercetare sau de educaţie? Şi apoi, la ce ne ajută atîta cercetare, atîta educaţie, cînd banii, singurul lucru care a ajuns să mai însemne ceva în lumea noastră de astăzi, se fac altfel, fără cercetare şi fără prea multă educaţie? Modelul reuşitei sociale nu prea mai are nimic de-a face cu educaţia.
Cercetător fiind, prins, aşadar, în lehamitea educaţională generală, nu plictisul domnului ministru Mihnea Costoiu mă deranjează, nu superficialitatea păguboasă a doamnei expert Ecaterina Andronescu mă irită, nici măcar blazarea mediocră a domnului ministru Remus Pricope nu mă surprinde, ci masa amorfă a cercetătorilor şi a universitarilor. „Lucrez“ – ca să folosesc un barbarism – în cercetare din 1999 şi predau în învăţămîntul superior din 2005, aşadar, se poate spune că am oareşcare experienţă. Nu multă, ci, acolo, cît să pricep unele lucruri. Şi, cum spuneam, nu dezinteresul celor mari, de pe arena politică, mă sperie şi mă întristează (de-aia au ajuns acolo, ca să fie dezinteresaţi!), ci lipsa de reacţie a celor implicaţi în cercetare şi educaţie. O stare de inerţie şi de apatie profundă se aşterne peste tot şi toate. Binecuvîntatele „lasă, bă, că merge şi aşa“, „ce-o da Domnul“ şi „dacă nu curge, pică“ au virusat şi această categorie profesională, dacă n-o fi fost ea virusată din timpurile mai vechi. Revista Nature vorbeşte despre sistem, acuzînd o parte a lui şi idealizînd o altă parte, fără a vorbi însă de oamenii din sistem. Or, oamenii sînt cum sînt: cercetătorii şi profesorii universitari stau în banca lor, ştiind că dacă nu „curge, tot pică ceva“, aşteptînd mila stăpînirii, temîndu-se că de vor deveni cuvîntători, vor avea de pierdut.
Zilele trecute, unul dintre colegi se justifica astfel: „Primesc 5 lei, de 5 lei fac cercetare.“ Or, aici e hiba. După mine, a face cercetare înseamnă pasiune, devotament, hărnicie şi muncă, multă muncă. Cercetarea nu începe la 08,00 şi se termină la 16,30, conform programului de lucru al bugetarilor (că şi cercetătorii sînt bugetari, nu-i aşa?!). Şi nici nu presupune împietrirea, opt ore de lucru, într-un birou. Cercetarea, şi aici vorbesc despre domeniul umanist, presupune cotrobăirea fără încetare prin arhivele timpului trecut, lecturi încrucişate prin arhivele prezentului, pasiune şi disponibilitate, investiţie totală în arta minuţioasă a reconstrucţiei. Toate acestea ajung să ocupe timpul diurn şi o parte din timpul nocturn. Inspiraţia, viziunea, ideile se aşază diferit de timpul diurn dedicat bugetarilor. Plus, pentru a ajunge la toate astea, pentru a deveni posesorul unei idei, pentru a beneficia de experienţa cercetării, pentru a găsi soluţii, pentru a avea revelaţia entuziastă a unui „Evrika!“, cercetătorul are nevoie de ani de ucenicie, de „formare“, de alergat prin labirintul cunoaşterii iniţiatice.
Cît despre prestigiu şi valoare... A fi cercetător în România anului 2013 a devenit o glumă proastă. A „lucra“ într-o universitate – adică a putea spune: sînt lector, conferenţiar, profesor – mai înseamnă ceva. Dar cînd spui cuiva că eşti cercetător, nu prea te crede nimeni. Şi în cazul meu, circumstanţele – secol XVIII, familie, moravuri, modernizare – agravează poziţia. Ţăranii de prin satul meu natal mă privesc cu suspiciune şi cred că sînt un pierde-vară care deplasează nişte hîrtii printr-un birou. Şoferii de taxi mă întreabă cu neîncredere: „Există aşa ceva la noi? Nu mai bine vă făceaţi profesoară?“ Pentru medicul meu, sînt ziaristă, că de-aia scriu la Dilema; pentru cei din media, sînt enciclopedia care poate fi aşezată pe un scaun, într-o emisiune, că dă bine.
Investiţia trebuie să fie permanentă, iar rezultatele vin destul de greu. În aceste condiţii, nu e de mirare că lumea nu prea are timp de aşteptat. Şi, cum selecţia este una complet otrăvită de parazitism şi impostură, valoarea nu poate fi decît un rezultat prost. Cît despre investiţia financiară... Vorbe mari! Cui îi pasă?!
Pentru mulţi dintre colegii mei, cercetarea a devenit o sinecură – cu alte cuvinte, „mai pică ceva“, în timp ce au alte joburi, alte treburi, multe altele de făcut. Profesorii universitari sînt interesaţi tot de melagurile bunăstării: au două, trei, patru norme, joburi pe unde se poate, iar de prepararea cursurilor sau de lucrul efectiv cu formarea studentului nu prea mai au timp. Se ridică din umeri, cu explicaţia eternă: „Familie grea, remuneraţie mică.“ În timpul ăsta, şandramaua cercetării (şi implicit a educaţiei) se duce de rîpă. Şi?! Nici n-ar avea cum să fie altfel, din moment ce nimic nu ne leagă de profesie. Vocaţie? O raritate. Bani să iasă. Numai că banii nu înseamnă totul.
Am în minte două modele care au contribuit fundamental la formarea mea ca om, mai întîi, şi ca cercetător, mai apoi: profesorii Andrei Pippidi şi Şerban Papacostea. Cine cunoaşte parcursul domnului profesor Şerban Papacostea va înţelege ce înseamnă cercetarea erudită, făcută din şi cu pasiune. Chiar şi cînd nimănui nu-i păsa de cercetare. Mă înclin cu smerenia ucenicului în faţa unor astfel de modele.
