În apărarea lui Teodor Vârnav

Aş vrea să vă vorbesc despre o carte, pe care am propus-o la Humanitas spre editare, în Colecţia „Vintage“. Cartea n-a stîrnit admiraţia editorilor, şi nici măcar n-a întrunit votul necesar pentru o eventuală ediţie. Neinteresantă! Prea mică! Eu sînt de cu totul altă părere, şi vă las să judecaţi după cele cîteva poveşti ale mele.

Este vorba de Teodor Vârnav, Istoria vieţii mele. Autobiografie din 1845, apărută într-o primă şi singură ediţie la Editura Minerva, în 1908, sub îngrijirea lui Artur Gorovei. Fiul unor mici boieri din Moldova, Teodor Vârnav s-a născut în martie 1801, la Floreşti, în ţinutul Tecuciului. Povestea vieţii sale este, de fapt, povestea unor vremuri despre care astăzi ştim atît de puţine. Mama sa, Mărioara, provine dintr-o familie de boiernaşi destul de înstăriţi, din Moldova „Mare“, Kiruş, cu proprietăţi şi neamuri de-o parte şi de alta a Nistrului. Tatăl, Costache Vârnav, este din Floreşti, ţinutul Tecuci, tot boiernaş, dar nu atît de înstărit. Şi de parcă sărăcia nu ar fi de ajuns, Costache are un comportament straniu pentru copilul Vârnav: „Traiul tătîni-meu era foarte curios, pentru că, pe cît îmi aduc aminte, el alta nu se îndeletnicea, fără numai cu şederea şi cu ciubucul, însă aceasta nu ştiu din ce pricină urma, adică: ori din lenevire, sau din neajungere.“ Şi povestea se prelungeşte într-o descrierea dulce a sastiselilor de odinioară: „Vara, tatăl meu şedea toată ziua în cerdac cu ciubucul, iar iarna în casă, în pat, lîngă fereastră, pe care ori şi cît de ger de ar fi fost afară, trebuia negreşit să o deschiză, ca să-şi vadă livada de lîngă casă, şi pe lîngă aceea, să iasă fumul de tutun din luleaua lui, care niciodată nu se mai stingea.“ Întreaga responsabilitate a casei pică pe umerii mamei: „Iar maică-mea purta de grije atît pentru lucrarea puţinului pămînt ce aveam, cît şi pentru gospodăria casii.“

Ca în multe alte familii de mici boieri săraci, apelul la rudele bogate pentru creşterea şi învăţarea copiilor pare la îndemînă. Astfel, Teodor Vârnav povesteşte cu multă vervă şi pasiune experienţele sale prin casele diferitelor neamuri. Timp de zece ani, copilul Vârnav face turul Moldovei, ajungînd la un moment dat la Bucureşti, apoi la Sibiu, expediat, ca un colet, de la o rudă la alta. Iată-l la Lămăşani, în ţinutul Sucevei: „Iarna, toată ziua mă jucam cu săniuţa pînă cînd îngheţam cu totul, şi după aceea veneam la lelea Safta (aşa o numeam eu pe ţigancă) de mă încălzeam în aşternutul ei pe cuptor, iar vara umblam prin buruieni şi prin poeţi de strîngeam ouă ca să facă lelea Safta scob pentru mine şi pentru iubitul ei Cocalea.“

La şcoala lui Panaioti din Bucureşti, pe la 1813-1814: „Acel Panaioti nu era de cuviinţă a se numi dascăl, ci călău, pentru că el pe băieţi mai mult îi muncea şi îi schingiuia decît îi învăţa. Lîngă dînsul de apururea sta pe masă falanga, un biciu de lemn făcut în chipul îmblăciului cu care bătea la talpe, două biciuri de vînă de bou cu care bătea la şezut, şi două asemenea de curea lată de bătut la palme. La dînsul spre învăţătură nu se da de către părinţi sau rudenii altfel de băieţi, ci numai aceia cari era mai spînzuraţi şi mai cu rele năravuri.“

În aceste lungi peregrinări, Teodor Vârnav, devenit adolescent, cunoaşte şi primele experienţe amoroase. La Sibiu (1815), este iniţiat în tainele amorului de către bucătăriţa dascălului, angajat de protectorul său, Lada, să-l înveţe carte. Dar învăţă că amorul se plăteşte şi altfel: „Acea femeie, pe lîngă multele taine fireşti, neştiute mie pînă atunci, ce mi-au descoperit cu practică cuviincioasă, m-au învăţat încă a deschide, cu un fier, comoda în care ţinea dascălul banii de cheltuială şi a scoate de acolo copeici, de a-i da ei să cumpere, pentru dînsa şi pentru mine, fructuri din tîrg.“ Prins de dascăl în braţele bucătăriţei, adolescentul Vârnav ia drumul Bucureştilor, unde experienţele se precipită: moartea protectorului Lada îl obligă să întrerupă studiile şi să intre calfă la o dugheană (lipscănie), unde, fiind prins furînd diferite scule spre a le face „prezent“ (cadou) unei oarecare Ecaterina (prostituată de rînd) şi unei Arghira, renumită celetnică a epocii („căreia i se închină mulţi lipscani tineri“), înamoratul Vârnav este „judecat“ şi din nou expediat în Moldova, la Iaşi.

Adultul Vârnav este cuminte şi harnic, povestind cu tristeţe cît de mult a pierdut din cauza lipsei unei învăţături sistemice. Un episod îl urmăreşte peste timp. Plecat cu marele negustor Lada într-o expediţie la Viena, copilul Vârnav mănîncă cu lăcomie – „deşartă“, cum se zice – cele 15 cutii de confeturi, în lunga carantină de la Cîineni. Or, această lăcomie – crede bătrînul Vârnav – i-a schimbat viitorul: „În toată vremea am mare părere de rău că nu am avut norocirea a putea fi luminat cu învăţătură, rămîind pînă la această vîrstă în întunericul cunoştinţei literaturii, şi blăstem totdeauna copilăreasca mea lăcomie, care m-au silit a deşarta cutiile cu cofeturi şi rahatlocum ce le luase cu sine Constantin Lada, la călătoria lui din anul 1814 în Austria şi Sacsonia, unde avea nimerenia a mă lăsa la învăţătură.“

Amintirile lui Teodor Vârnav sînt fantastice, pline de umor şi învăţăminte, scrise cu mult drag şi pasiune. Păcat că nici o editură din România nu găseşte bani şi hîrtie spre a le oferi publicului.