O istorie a bunicilor
Cercetările istoriografiei franceze s-au diversificat considerabil în ultimii ani. Istoria familiei a fost „mărunţită“ pentru a încorpora bunici, fraţi, surori, unchi, mătuşi, nepoţi, naşi, fini etc. Şi uite-aşa, întreaga reţea de rudenie capătă sinteze proprii. V-am vorbit, cu alte ocazii, despre cartea dedicată unchilor şi mătuşilor (Marion Trevisi, 2008) sau despre colocviul închinat relaţiilor dintre fraţi şi surori (Toulouse, 2012). Acum, ţin să prezint istoria scrisă de Vincent Gourdon despre bunicii de odinioară (Histoire des grands-parents, Perrin, 2001, ediţie revăzută, 2012).
Interesul pentru o astfel de temă este de dată recentă. Abia anii ’80 ai secolului trecut au adus sub „lumina reflectoarelor“ bunicii şi rolul lor în viaţa unei familii, dar mai ales relaţiile – deseori idealizate – cu nepoţii. Moda nu este una specifică Franţei. Ca un fir roşu perseverent, a străbătut Europa, SUA şi, la un moment dat, a ajuns şi la Bucureşti (cu Marius Chivu, 2008). Dar ca temă de cercetare, s-a impus mai greu şi fără să aibă amploarea modei din media.
Prin cartea sa, Vincent Gourdon încearcă să aducă bunicii în terenul analizei documentate şi documentare, cu ajutorul memoriilor şi al surselor de arhivă. Rezultatul este fascinant: o poveste în 11 capitole şi 700 de pagini (poche), prin care ni se oferă destinele bunicilor din Franţa secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. Istoria bunicilor se leagă şi de evoluţia unei importante instituţii cutumiare: autoritatea paternă. În secolul al XVIII-lea, bunicii şi istoria lor se leagă de puterea autoritară pe care o deţin asupra celorlalţi membri ai familiei. Bătrîneţea este păstrătorul tradiţiilor ancestrale şi, implicit, al autorităţii. Aşadar, bunicul trebuie să fie o persoană puternică şi mai ales autoritară.
Imaginea bunicilor se construieşte în funcţie de relaţiile stabilite cu nepoţii, dar şi de timpul petrecut împreună. Ultimele decenii au schimbat foarte mult percepţia asupra bătrîneţii, prin creşterea speranţei de viaţă. Astfel, bunicii de astăzi au şansa de a trăi alături sau împreună cu nepoţii lor, aproximativ 30-40 de ani, adică în jur de jumătate din viaţa lor adultă. Or, situaţia era cu totul diferită în trecut. Pînă la începutul secolului al XX-lea, bunicii trăiesc cam 10 ani împreună cu nepoţii lor, rareori 20 de ani. Chiar şi aşa, coexistenţa bunici – nepoţi pare de scurtă durată, mai ales în nord, acolo unde familia nucleară îi include pe bunici, doar în situaţii de excepţie. Vincent Gourdon crede că nu rezidenţa participă la construirea unei relaţii bunici – nepoţi, ci ideologia, toposul care a evoluat de-a lungul celor trei secole.
Bunicul societăţii tradiţionale este o prezenţă difuză, fără a deveni un personaj aparte în memorii sau surse literare. Abia secolul al XIX-lea consacră imaginea bunicului cald, luminos, tandru, complice al nepoţilor, fără prea mare autoritate, cunoscut sub numele de „grand-parent gâteau“. Opera care va încununa şi va impune această imagine a bunicului perfect este L’Art d’être grand-père (1877), care îi aparţine lui Victor Hugo. Această evoluţie se înscrie într-un larg curent de valorizare şi definire a familiei burgheze. Se observă cum imaginea bunicului devine o miză pentru dezbaterea publică, opunîndu-i pe conservatori, liberalilor. În acest mod, începe lungul drum al idealizării legăturilor afective dintre bunici şi nepoţi, lăsînd în urmă realităţile practice. Această luptă acerbă a burgheziei franceze de a se individualiza, în raport cu aristocraţia şi clasa populară, utilizează şi alte elemente cu impact asupra cetăţeanului, printre care se află şi viaţa de familie. Scriitorii, cu precădere, promovează modelul bunicii devotate, de exemplu, dedicată familiei, în mijlocul căreia a ales voluntar să trăiască. Paralel cu aceste modele idealizate şi intens promovate, aceiaşi scriitori încearcă să-i caricaturizeze pe bunicii aristocraţi. Astfel, bunicul nobil nu este decît un despot, gata să-şi sacrifice nepoţii pentru a-şi atinge scopurile, în timp ce bunica apare ca o frivolă rece, mai degrabă interesată de viaţa mondenă decît de misiunea sa maternă. Nici bunicii din clasa de jos nu scapă de peniţa critică a burgheziei: bunicii nu sînt decît persoane demne de dispreţ, făcînd coabitarea imposibilă.
Dincolo de orice realitate, această imagine a bunicului tandru („grand-parent gâteau“) a reuşit să domine vizibil secolul al XX-lea. Dar bunicii ultimelor decenii lucrează la o nouă imagine, căci vîrsta nu mai este o trăsătură fundamentală. Activi, sportivi, încă „tineri“ la 50-60 de ani, bunicii de astăzi nu mai vor să fie alintaţi cu „Pépé“, „Papy“, „Mamie“, „Mémère“ – care i-ar îmbătrîni „prematur“ –, căutînd să se identifice altfel, construind nume de alint care să-i personalizeze.
Cartea este una fabuloasă. Merită citită. Sper că, într-o bună zi, cercetarea de pe la noi va recupera subiectul şi-l va studia la fel de riguros.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.
