De ce să-i pedepsim pe cei "vinovaţi"?!
În vechea practică judiciară din ţările române funcţionează un principiu cutumiar care vizează recuperarea pagubelor. Acest principiu induce, fără îndoială, o oarecare indulgenţă şi inevitabila interpretare a Pravilei. Astfel, în cazul unui furt de animale, de pildă, este mult mai important ca hoţul să promită restituirea cailor furaţi, decît să înfunde ocna. Urmărind acest principiu, judecătorii sînt constrînşi să nu pronunţe anumite pedepse care ar face imposibilă recuperarea pagubelor săvîrşite, cu voie sau fără de voie, de anumiţi vinovaţi. De exemplu, mutilarea (aplicată în cazul tîlharilor, calpuzanilor sau plastografilor) ar fi limitat capacităţile fizice ale unui împricinat, sau ocna ar fi blocat posibilitatea de a munci şi de a reface pagubele pricinuite. Aşa că se procedează, cel mai adesea, la găsirea unei situaţii de compromis: împăcarea părţilor şi angajarea vinovatului că va da înapoi paguba. Or, această procedură are drept rezultat o micşorare sau chiar o anulare a pedepsei.
Să luăm un exemplu: Gheorghe căpitan cumpără, la preţ de nimic, argintăria bisericii Sfîntul Pantelimon din Iaşi, de la Niţu tîlharul, ştiind că este de furat, cunoscînd trecutul şi comportamentul vînzătorului (1791). Dar Gheorghe căpitan nu se prea sfieşte, ci topeşte şi fărîmă potire şi cădelniţe, cruci şi candele, şi apoi le pune în vînzare pentru a li se pierde urma. Complice la furtul de obiecte sfinte, Gheorghe căpitanul ar fi trebuit, după pravilă, să fie pedepsit la fel ca hoţii, adică să i se ia lumina ochilor şi apoi să înfunde ocna. Prins, la scurtă vreme, judecata lui este diferită de cea a tîlharului recidivist Niţu. În faţa completului de judecată, condus de juristul Andronache Donici, Gheorghe căpitanul îşi recunoaşte fapta şi promite să refacă toate vasele şi alte lucruri ale bisericii: „S-au învinovăţit pă căpitanul Gheorghe ca să facă toată argintăriile bisericei la loc după cum au fost şi el să plătească atît plata meşterilor la cuimgiu cît şi lipsa argintului ce poate să scadă la zăci dramuri unul, după ce va băga argintul în foc. Că de a rămîne biserica săracă iaste împotriva dreptăţii, fiindcă astăzi iaste biserica lipsită de toate acestea, cari trebuiesc deapururea.“ Discursul judecătorului punctează această preocupare a puterii pentru binele supusului său, într-o societate a sărăciei predominante şi în care fiecare lucru, oricît de neînsemnat ar părea, îşi are valoarea lui. „Şă i se ia vederea ochilor ni se pare o pedeapsă prea grea“ – scrie Andronache Donici. Şi apoi, fără vedere, biserica ar rămîne săracă şi păgubită. Ca atare, Gheorghe este eliberat – o libertate sub supraveghere, care presupune munca în folosul comunităţii, în acest caz, biserica din parohie.
Dar şi în cazuri mai simple, judecata încearcă să dirijeze procesul spre o soluţie puţin păgubitoare pentru cei păgubiţi. La 28 iunie 1779, Ene Săraru din Bucureşti se află închis la ocnă pentru o datorie de 2555 de taleri. Creditorii l-au reclamat la divan, iar ancheta divanului a hotărît pedepsirea lui, fiindcă suma este destul de însemnată. Din închisoare, Ene cere graţierea, angajîndu-se că „muncind... pînă în trei-patru ani cu încetu să plătească.“ Creditorii, însă, ştiind sărăcia lui Ene şi văzînd că nu pot vinde nimic din casa acestuia pentru a-şi recupera datoriile (casa, prăvălia şi toate acareturile fiind apărate în numele zestrei soţiei), se cam codesc şi nu prea vor să-l ierte, „păgubindu’i cu atîta sumă de bani.“ Dar nici soluţia ocnei nu reprezintă o variantă prea bună, astfel încît judecătorii se pun mijlocitori, la cererea datornicului, şi îl eliberează sub cuvînt că va munci şi în soroc de doi ani va restitui întreaga datorie.
Exemplele acestea mi-au revenit în minte zilele acestea, cînd un împricinat cu nume de vinovat tot cere graţiere, promiţînd marea cu sarea, doar-doar o scăpa de căzuta pedeapsă. Poporul, „înduioşat“, se comportă ca şi altădată: cu îngăduinţă pentru orice vină, atîta timp cît se mai poate recupera ceva, preferînd compromisul şi mai ales exceptarea de la litera legii, ori de cîte ori se poate şi pentru cine se poate. Şi atunci, mă întreb, pentru cine se fac legi? Şi ce rost mai au pedepsele?
Mi-am amintit şi argumentele notate în Condica Criminalicească (1820) cu privire la eficacitatea Dreptului. Iată-le: „Pedepsile ceale mai neapărat trebuincioase pot fi acelea care vor face cea mai puternică lucrare în sufletele oamenilor, încît fieştecare înspăimîntîndu-să, să se ferească de urmările ceale reale, cum şi acelea care ar putea fi mai puţin aspre la trupurile vinovaţilor, adică prin zăstîmpuri, şi în deosebite rînduri căci sfîrşitul osînduirii pedepsei nu easte numai ca să se muncească trupul vinovatului, dar ca să se înţelepţească şi să se înfrîneaze de a face asemenea urmări şi a să da pildă şi altora.“
Dar legea şi tocmeala au mers împreună, prin vechile timpuri. De ce n-ar merge şi acum?!
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.
