Lupta de clasă continuă: azi cu Colecția Manu...

Am vizitat la ceas de prînz expoziţia „Oglinzile Orientului“, găzduită de Muzeul Naţional de Artă şi organizată de curatorii Elena Olariu şi Mariana Vida. Promite mult, dar nu oferă mare lucru. Am înţeles conceptul care a stat la baza expoziţiei abia cînd le-am ascultat pe autoarele care se străduiau să adune vizitatorii pentru lansarea catalogului expoziţiei: orientalismul în viziunea artiştilor români din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. De pe site înţelesesem altceva sau poate îmi imaginasem eu că am să regăsesc Orientul fanariot în toată splendoarea lui, expus printr-o suită de portrete, acuarele, costume, bijuterii, narghilele, zarfuri şi filigene, conduri de domniţe şi hangere bătute cu zamfire şi bălaşe… Nimic din toate astea! Coincidenţă, sau nu, peste drum, la Artmark, se licitează 24 de tablouri din ceea ce constituie „Colecţia Manu”. Pînă pe 29 septembrie, gratuit, oricine poate admira Orientul fanariot, găzduit de casa de licitaţii Artmark, şi nu de MNAR. Piesele sînt unice şi fiecare dintre ele spune istoria trecutului fanariot şi oriental al ţărilor române de la sfîrşit de secol al XVIII-lea şi început de secol al XIX-lea.

Multe dintre aceste piese sînt clasate în categoria „Fondul Patrimoniului Național Cultural Mobil”, altele au fost ofertate statului român care are drept de preempţiune. Preţul lor se ridică la nivel de aprozare: între 6000 şi 16.000 de euro bucata. Am încercat din răsputeri, zilele astea, să aflu dacă statul român şi-a exercitat dreptul de preempţiune, dacă s-a înscris la licitaţie, astfel încît aceste piese rare să intre din nou în circuitul public. Mi-am sunat prietenii, „oameni importanţi”, am scris tuturor, dar, de cele mai multe ori, am fost ignorată sau mi s-a răspuns cu: „Şi?”

Portretele acestea, elaborate în epoca primei modernităţi româneşti, aveau misiunea de a contribui la construirea unei genealogii, necesară în noul context politic. În chipurile acestor boieri se oglindeşte memoria vizuală a moravurilor noastre orientale. Nu prea avem altele, nu prea avem surse materiale care să ne ajute să reconstituim trecutul, nu prea avem mare lucru şi, în ritmul dezinteresului general, nu prea o să mai avem nimic.

Confiscate de prin casele boiereşti prin anii 1950, risipite prin diferitele colţuri ale ţării pentru a li se pierde urma, ascunse prin depozite insalubre pentru că păstrau chipurile „duşmanilor de clasă”, portretele nu au ajuns decît temporar în expoziţii şi în atenţia cercetării. Cum putea cineva să scrie despre şalul de caşmir al caimacamului Constantin Cantacuzino sau despre gugiumanul de samur al marelui vornic Mihalache Manu, despre frumuseţea orientală a Mariei Cantacuzino fără să nu fie cenzurat sau acuzat de părtinire? Habar nu am cum a ajuns la tipar Mode şi veşminte din trecut a lui Alexandru Alexianu (1987) – fără ilustraţii însă! Lupta de clasă a îngheţat subiectul, punînd între paranteze o parte importantă din trecutul istoric. Ba mai mult, promovarea unei istorii mitologice a pervertit orice formă de înţelegere a trecutului, învăţîndu-ne să judecăm doar în clişee.

După căderea comunismului, portretele marilor familii boiereşti de odinioară au continuat să stea prin depozite, în absenţa unor politici manageriale coerente. Directorii marilor muzee s-au mulţumit doar să păzească ce căpătaseră de la comunişti fără să se îngrijească prea tare de promovarea artei. Ba s-au trezit asaltaţi din toate părţile de „moştenitori” apăruţi de peste tot să-şi ceară drepturile. Nici directorii muzeelor, nici statul român n-au fost în stare să conceapă o strategie coerentă astfel încît toată această zestre vizuală să intre în circuitul public, printr-o despăgubire echitabilă. Acum o să „dispară” colecţia Manu, anul trecut a „dispărut” colecţia de ţesături orientale a diplomatului Vasile Stoica. Chiar dacă are drept de preempţiune, chiar dacă le-a clasat printre obiectele de „patrimoniu cultural”, statul român nu le vrea, directorii de muzee nici atît. Ţi se spune: „Nu avem bani de achiziţii”. Ce înseamnă pentru statul român vreo 150.000 de euro cu care s-ar achiziţiona cea mai importantă colecţie de pictură veche românească? Nu-i cît Cuminţenia Pămîntului, deşi, după mintea mea, valoarea ei, pentru istoria acestei ţări, este inestimabilă. Pe de altă parte, mă întreb şi ce mai înseamnă pentru Şerban Manu, urmaşul moştenitor, trecutul familiei sale, din moment ce îl vinde la bucată şi la un preţ derizoriu. Cît despre galantomia sau filantropia specifică evgheniţilor din trecut… nu prea am mai auzit. Cît despre popor… pentru a fi generos ar trebui să-şi cunoască şi înţeleagă trecutul. Aşa că ce rămîne după aceste retrocedări este doar lupta de clasă care se „ascute” pe zi ce trece, clamîndu-se cu zgomot: „Cum au venit boierii iarăşi să ne fure!”