Domnul fără dreptate ca gardul fără proptele

Publicat în Dilema Veche nr. 701 din 27 iulie – 2 august 2017
Domnul fără dreptate ca gardul fără proptele jpeg

Mai bine de un secol şi jumătate, societatea românească s-a străduit să reformeze sistemul juridic. De pe la 1730 şi pînă la marea reformă iniţiată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, domnii fanarioţi şi domnii pămînteni, juriştii greci şi boierii români, paşoptiştii şi progresiştii au iniţiat proiecte de legi, au propus schimbări, au dezbătut oportunitatea modelelor „europene“ pentru dreptatea autohtonă. Două au fost ideile principale în jurul cărora s-a încercat adaptarea şi inovarea sistemului juridic: 1) constituirea și formularea unei legislaţii, 2) constituirea unor instituţii şi a unui corp profesio­nal care să le deservească.

1. De la Pravilă la Coduri de Legi

Domnii fanarioţi nu sînt nici foarte bine cunoscuţi de către publicul cititor de istorie, nici foarte bine cercetaţi de către istoriografia românească. Deşi istoriografia ultimelor decenii a făcut importanţi paşi în cercetarea secolului al ­XVIII-lea, totuşi mitul unei „perioade negre“, care nu prea are nimic de oferit este încă dominant. Cercetarea arhivelor arată însă că secolul al XVIII-lea produce o formă de cunoaştere indispensabilă acomodării şi integrării legislaţiei lui Alexandru Ioan Cuza. În domeniul dreptului, domnii fanarioţi au avut un rol esenţial. Cu cîteva excepţii, fanarioţii s-au dovedit a deţine o educaţie mult superioară multora dintre boierii autohtoni. Dar „iluminismul“ lor s-a lovit constant de pragmatismul clasei politice şi mai ales de absenţa unui sistem educativ care să susţină un proiect, indiferent de natura lui. Am să iau ca exemplu două încercări de impunere a unor proiecte de legi şi modul de receptare din partea societăţii româneşti.

Este bine cunoscut efortul domnului Alexandru Ipsilanti (1774-1782) atît cu privire la construirea unor instituţii, cît şi în impunerea unor coduri de legi, concise şi utile în instrumentalizarea litigiilor. La 1780 dă spre tipar codul de legi cunocut sub numele de Pravilniceasca Condică, iar un grup de jurişti avea să lucreze la ceea ce se va numi Micul cod penal (Canoane dă englimatică alese din pravilile împărăteşti pentru prălej, 1783). Dar dacă vodă Ipsilanti este mîndru de opera sa, nu acelaşi lucru se regăseşte printre membrii marelui Divan. Un istoric contemporan persiflează acest efort astfel: „Această orînduială a judecăţii, ori de ce pricină, au poruncit Măria Sa de au dat în tipar, pre larg, Condică Pravilnicească numind-o, scoasă din pravilă, dar judecătorii au pravili cu foile de piele şi încotro voiaşte, într-acolo o întinde, să iasă bani“. Dionisie Eclesiarhul, călugărul cărturar, face referire, în Hronograful său, la pergamentul folosit pentru scrierea legilor, importante pentru norod, dar şi la acest joc permanent cu normele şi cutumele, regăsit în practica juridică.

Cîteva decenii mai tîrziu, Ioan vodă Caragea (1812-1818) încearcă să adune boierii Divanului spre lectura unui cod de legi pe care îl considera necesar pentru eficienţa rezolvării pricinilor. La 2 octombrie 1816, domnul – după o prefaţă argumentată cu privire la necesitatea unei pravile „coprinzătoare desăvîrşit de toate pricinile cîte privesc la chinoniia norodului“ – le cere boierilor „cu de adinsul, ca să arătaţi toată rîvna şi silinţa spre a săvîrşi fără cîtuşi de puţin zăbavă a acestui lucru obştii folositor, care priveşte şi pre a du[mnea]v[oastră] laudă“. Reia pitacul la 15 februarie 1817 şi iar la 18 aprilie 1817, cînd constată că „împotrivă vedem că s-au făcut prea multă în­tîrziere pînă acum“, ajungînd pînă la a le fixa un program obligatoriu de lucru. Boierul Iordache Golescu ironizează nu numai autoritatea domnului, ci şi orice idee de lege care ar fi fost propusă. În pamfletul Anaforaua boierilor pentru întocmirea pravililor, Iordache Golescu dezvăluie pe un ton batjocoritor această opoziţie surdă la autoritatea domnească: „să binevoieşti Măria Ta a porunci unora din boieri ce, nici boieri au fost vreodată, nici neam boieresc, cum este dumnealui logofătul Belu, căminarul Filip, paharnicul Stoenescu, căminarul Chiriac, stolnicul Borănescu, ce-i zic Cîrnul, logofătul Străchinescu (cum am zice, vornicul Băşină, pernom simbathion (să avem iertare), cum zic grecii) şi alţi mulţi asemenea, cum Porceşti, Moineşti, Butculeşti, Mutculeşti“.

Dar, chiar şi aşa, legile, adoptate cu greutate, şi-au produs efectul, pregătind terenul pentru efervescența reformatoare din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

„Domnul fără dreptate ca gardul fără proptele“, scrie acelaşi boier Iordache Golescu, argumentînd că „dreptatea susţine tronurile“. Ca atare, domnul se individualizează doar prin acest spirit de dreptate care trebuie să rămînă o constantă şi o trăsătură dacă vrea să aibă dragostea supuşilor.

2. Instituţii şi judecători: „dacă pui ulei în lampă îţi va lumina“

Anton Pann culege acest proverb care circula la început de secol al XIX-lea, explicînd că „fără dare de mită nu capeţi dreptate la judecăţi“. Or, societatea românească este tributară acestor practici prin care se încearcă cumpărarea dreptăţii, chiar şi atunci cînd petenţii au dreptate. Ridicarea unor instituţii şi constituirea unui corp profesional au fost unele dintre marile probleme ale modernizării româneşti.

Încrederea în actul de judecată s-a dovedit a fi destul de precară. Chiar dacă codul de legi spune că judecătorul ar trebui să aibă „gîndul numai la trebile judecăţii şi cugetul la Dumnezeu, ca să lumineze la dreptate“, în viaţa de zi cu zi imaginea este una cît de poate de negativă. În proverbele culese de Iordache Golescu şi Anton Pann, se observă imensa discrepanţă dintre imaginea judecăţii domneşti (cea care susţine tronurile) şi imaginea judecăţii boierilor. Se spune că „judecătorul este ca şarpele, niciodată nu umblă drept“ sau „judecătorul e ca osia de car: cum o ungi nu mai scîrţîie“. Acuzaţiile de „hatîr“, „voie vegheată“, „mită“, „plocon“ apar destul de des în jalbele adresate domnilor sau mitropoliţilor.

Numai instrucţia poate să „prelucreze“ moralitatea, să formeze o conştiinţă de grup şi un prestigiu al meseriei, crede marele logofăt al Dreptăţii, Barbu Ştirbei, la 27 iunie 1840, în raportul său adresat Adunării Obşteşti: „după pilda neamurilor civilizate, slujba de judecător să închipuiască o meserie, să fie o vocaţie şi să nu se primească în sînul magistraturii decît cel destoinic, iar odată primindu-se, să aibă încredinţarea că, îndeplinind ale sale datorii, se va înainta pînă la cele întîi trepte judecătoreşti“. Logofătul Dreptăţii mai crede că aceste deziderate pot fi atinse printr-o şcoală de drept de bună calitate care în 12 ani, prevede cu optimism, va forma „amploiaţi cu desăvîrşită ştiinţă de pravilele ţerii, pentru toate posturile judecătoreşti“. Optimismul celui ce avea să devină domnul ţării n-a prea dat roade. La 1852, adică după cei 12 ani trecuţi fix, sistemul întîmpina aceleaşi probleme legate de lipsa de instrucţie, de recrutarea deficitară, de corupţie şi abuzuri. Pînă la 1859 şi la constituirea Facultăţii de Drept, ca instituţie de sine stătătoare în pregătirea personalului juridic, unii dintre avocaţi, judecători sau jurişti se vor fi format în străinătate, în timp ce şi mai mulţi vor fi ocupat aceste slujbe în virtutea unor minime cunoştinţe de drept, obţinute fie prin frecventarea Colegiului de la Sfîntul Sava, fie prin îndelungata activitate în interiorul Departamentului Dreptăţii.

Nu din acest motiv, „dreptatea umblă totdeauna cu capul spart“, ­căci norodul nu prea asociază „un bun judecător“ cu ştiinţa de carte. Un bun judecător este cel care ştie să asculte şi să facă deosebire între dreptate şi strîmbătate pe baza faptelor şi mai puţin pe baza legilor. Dar mai presus de orice judecată umană există judecata divină care le rezolvă pe toate, căci indiferent de timpuri, legi sau domni, „dreptatea iese ca untdelemnul deasupra apei“. Or, aşteptînd ca Dumnezeu să facă dreptate, românii au ratat dezbaterea becariană şi raţionalizarea sistemului de drept, aşa cum au ratat întreaga dezbatere din jurul profesionalizării instituţiilor de drept. S-au trezit, la mijloc de secol, copiind şi adaptînd codurile napoleoniene, Constituţia belgiană, instituţiile franceze… S-au consolat cu gîndul că şi alţii au făcut la fel…

Aşa că trăim încă în paradigma: „Unde este puterea, acolo este şi dreptatea“, cum spunea odinioară cronicarul Nicolae Costin. 

Constanța Vintilă-Ghițulescu este cerce­tă­toa­re la Institutul de Istorie „Ni­colae Ior­ga“. Cea mai recentă carte publicată: Pa­ti­mă și des­fă­tare. Despre lucrurile mărunte ale vieții co­ti­diene în so­cie­tatea românească, 1750-1860, Humanitas, 2015.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Huiduieli la concertul Coldplay de pe Arena Naţională. Un manelist a cântat in mijlocul concertului. „Mi s-a dus tot cheful” | VIDEO
O apariţie pe cât de neaşteptată, pe atât de neplăcută în timpul concertului trupei britanice de rock Coldplay la primul concert susţinut în România în cadrul turneului „Music of the spheres”.
image
Cine e Babasha și ce spune după momentul de la concertul Coldplay: „Străinii ne apreciază, doar românii nu ne apreciază” VIDEO
Babasha, pe numele său real Vlad Babașa, este originar din Bacău și la ora actuală este foarte popular pe mai multe platforme de streaming audio. Acesta a stârnit controverse după ce a cântat la mult așteptaul concert Coldplay în România, în fața a 50.000 de spectatori.
image
Mărturiile recruților ruși luați prizonieri de război de către ucraineni: „Cu banii ăștia aș trăi regește în Somalia”
Recruți din țări africane și din Asia de Sud care au fost luați prizonieri de război de trupele ucrainene au oferit mărturii despre cum au ajuns să semneze contracte cu Ministerul rus al Apărării, relatează portalul RBC Ucraina.

HIstoria.ro

image
Marcel Pauker, lider al comuniştilor români, anchetat şi împuşcat în URSS
La începutul lui octombrie 1937, Marcel Pauker, lider al comuniştilor români, e chemat la Moscova pentru a răspunde unei anchete a Kominternului.
image
Hanurile de altădată, precursoarele caselor de schimb
Zarafii s-au orientat spre construcțiile ce ofereau cele mai sigure condiții, dar și accesibilitate, adică hanurile, precursoarele hotelurilor, în curțile cărora își puteau desfășura activitatea.
image
De ce au ajuns sovieticii primii la Berlin?
Pe 16 decembrie 1944, în condiții meteo nefavorabile, Wehrmachtul a declanșat o masivă contraofensivă împotriva trupelor americane dispuse în zona Ardenilor din Franța, Belgia și Luxemburg.