Domnul fără dreptate ca gardul fără proptele

Mai bine de un secol şi jumătate, societatea românească s-a străduit să reformeze sistemul juridic. De pe la 1730 şi pînă la marea reformă iniţiată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, domnii fanarioţi şi domnii pămînteni, juriştii greci şi boierii români, paşoptiştii şi progresiştii au iniţiat proiecte de legi, au propus schimbări, au dezbătut oportunitatea modelelor „europene“ pentru dreptatea autohtonă. Două au fost ideile principale în jurul cărora s-a încercat adaptarea şi inovarea sistemului juridic: 1) constituirea și formularea unei legislaţii, 2) constituirea unor instituţii şi a unui corp profesio­nal care să le deservească.

1. De la Pravilă la Coduri de Legi

Domnii fanarioţi nu sînt nici foarte bine cunoscuţi de către publicul cititor de istorie, nici foarte bine cercetaţi de către istoriografia românească. Deşi istoriografia ultimelor decenii a făcut importanţi paşi în cercetarea secolului al ­XVIII-lea, totuşi mitul unei „perioade negre“, care nu prea are nimic de oferit este încă dominant. Cercetarea arhivelor arată însă că secolul al XVIII-lea produce o formă de cunoaştere indispensabilă acomodării şi integrării legislaţiei lui Alexandru Ioan Cuza. În domeniul dreptului, domnii fanarioţi au avut un rol esenţial. Cu cîteva excepţii, fanarioţii s-au dovedit a deţine o educaţie mult superioară multora dintre boierii autohtoni. Dar „iluminismul“ lor s-a lovit constant de pragmatismul clasei politice şi mai ales de absenţa unui sistem educativ care să susţină un proiect, indiferent de natura lui. Am să iau ca exemplu două încercări de impunere a unor proiecte de legi şi modul de receptare din partea societăţii româneşti.

Este bine cunoscut efortul domnului Alexandru Ipsilanti (1774-1782) atît cu privire la construirea unor instituţii, cît şi în impunerea unor coduri de legi, concise şi utile în instrumentalizarea litigiilor. La 1780 dă spre tipar codul de legi cunocut sub numele de Pravilniceasca Condică, iar un grup de jurişti avea să lucreze la ceea ce se va numi Micul cod penal (Canoane dă englimatică alese din pravilile împărăteşti pentru prălej, 1783). Dar dacă vodă Ipsilanti este mîndru de opera sa, nu acelaşi lucru se regăseşte printre membrii marelui Divan. Un istoric contemporan persiflează acest efort astfel: „Această orînduială a judecăţii, ori de ce pricină, au poruncit Măria Sa de au dat în tipar, pre larg, Condică Pravilnicească numind-o, scoasă din pravilă, dar judecătorii au pravili cu foile de piele şi încotro voiaşte, într-acolo o întinde, să iasă bani“. Dionisie Eclesiarhul, călugărul cărturar, face referire, în Hronograful său, la pergamentul folosit pentru scrierea legilor, importante pentru norod, dar şi la acest joc permanent cu normele şi cutumele, regăsit în practica juridică.

Cîteva decenii mai tîrziu, Ioan vodă Caragea (1812-1818) încearcă să adune boierii Divanului spre lectura unui cod de legi pe care îl considera necesar pentru eficienţa rezolvării pricinilor. La 2 octombrie 1816, domnul – după o prefaţă argumentată cu privire la necesitatea unei pravile „coprinzătoare desăvîrşit de toate pricinile cîte privesc la chinoniia norodului“ – le cere boierilor „cu de adinsul, ca să arătaţi toată rîvna şi silinţa spre a săvîrşi fără cîtuşi de puţin zăbavă a acestui lucru obştii folositor, care priveşte şi pre a du[mnea]v[oastră] laudă“. Reia pitacul la 15 februarie 1817 şi iar la 18 aprilie 1817, cînd constată că „împotrivă vedem că s-au făcut prea multă în­tîrziere pînă acum“, ajungînd pînă la a le fixa un program obligatoriu de lucru. Boierul Iordache Golescu ironizează nu numai autoritatea domnului, ci şi orice idee de lege care ar fi fost propusă. În pamfletul Anaforaua boierilor pentru întocmirea pravililor, Iordache Golescu dezvăluie pe un ton batjocoritor această opoziţie surdă la autoritatea domnească: „să binevoieşti Măria Ta a porunci unora din boieri ce, nici boieri au fost vreodată, nici neam boieresc, cum este dumnealui logofătul Belu, căminarul Filip, paharnicul Stoenescu, căminarul Chiriac, stolnicul Borănescu, ce-i zic Cîrnul, logofătul Străchinescu (cum am zice, vornicul Băşină, pernom simbathion (să avem iertare), cum zic grecii) şi alţi mulţi asemenea, cum Porceşti, Moineşti, Butculeşti, Mutculeşti“.

Dar, chiar şi aşa, legile, adoptate cu greutate, şi-au produs efectul, pregătind terenul pentru efervescența reformatoare din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

„Domnul fără dreptate ca gardul fără proptele“, scrie acelaşi boier Iordache Golescu, argumentînd că „dreptatea susţine tronurile“. Ca atare, domnul se individualizează doar prin acest spirit de dreptate care trebuie să rămînă o constantă şi o trăsătură dacă vrea să aibă dragostea supuşilor.

2. Instituţii şi judecători: „dacă pui ulei în lampă îţi va lumina“

Anton Pann culege acest proverb care circula la început de secol al XIX-lea, explicînd că „fără dare de mită nu capeţi dreptate la judecăţi“. Or, societatea românească este tributară acestor practici prin care se încearcă cumpărarea dreptăţii, chiar şi atunci cînd petenţii au dreptate. Ridicarea unor instituţii şi constituirea unui corp profesional au fost unele dintre marile probleme ale modernizării româneşti.

Încrederea în actul de judecată s-a dovedit a fi destul de precară. Chiar dacă codul de legi spune că judecătorul ar trebui să aibă „gîndul numai la trebile judecăţii şi cugetul la Dumnezeu, ca să lumineze la dreptate“, în viaţa de zi cu zi imaginea este una cît de poate de negativă. În proverbele culese de Iordache Golescu şi Anton Pann, se observă imensa discrepanţă dintre imaginea judecăţii domneşti (cea care susţine tronurile) şi imaginea judecăţii boierilor. Se spune că „judecătorul este ca şarpele, niciodată nu umblă drept“ sau „judecătorul e ca osia de car: cum o ungi nu mai scîrţîie“. Acuzaţiile de „hatîr“, „voie vegheată“, „mită“, „plocon“ apar destul de des în jalbele adresate domnilor sau mitropoliţilor.

Numai instrucţia poate să „prelucreze“ moralitatea, să formeze o conştiinţă de grup şi un prestigiu al meseriei, crede marele logofăt al Dreptăţii, Barbu Ştirbei, la 27 iunie 1840, în raportul său adresat Adunării Obşteşti: „după pilda neamurilor civilizate, slujba de judecător să închipuiască o meserie, să fie o vocaţie şi să nu se primească în sînul magistraturii decît cel destoinic, iar odată primindu-se, să aibă încredinţarea că, îndeplinind ale sale datorii, se va înainta pînă la cele întîi trepte judecătoreşti“. Logofătul Dreptăţii mai crede că aceste deziderate pot fi atinse printr-o şcoală de drept de bună calitate care în 12 ani, prevede cu optimism, va forma „amploiaţi cu desăvîrşită ştiinţă de pravilele ţerii, pentru toate posturile judecătoreşti“. Optimismul celui ce avea să devină domnul ţării n-a prea dat roade. La 1852, adică după cei 12 ani trecuţi fix, sistemul întîmpina aceleaşi probleme legate de lipsa de instrucţie, de recrutarea deficitară, de corupţie şi abuzuri. Pînă la 1859 şi la constituirea Facultăţii de Drept, ca instituţie de sine stătătoare în pregătirea personalului juridic, unii dintre avocaţi, judecători sau jurişti se vor fi format în străinătate, în timp ce şi mai mulţi vor fi ocupat aceste slujbe în virtutea unor minime cunoştinţe de drept, obţinute fie prin frecventarea Colegiului de la Sfîntul Sava, fie prin îndelungata activitate în interiorul Departamentului Dreptăţii.

Nu din acest motiv, „dreptatea umblă totdeauna cu capul spart“, ­căci norodul nu prea asociază „un bun judecător“ cu ştiinţa de carte. Un bun judecător este cel care ştie să asculte şi să facă deosebire între dreptate şi strîmbătate pe baza faptelor şi mai puţin pe baza legilor. Dar mai presus de orice judecată umană există judecata divină care le rezolvă pe toate, căci indiferent de timpuri, legi sau domni, „dreptatea iese ca untdelemnul deasupra apei“. Or, aşteptînd ca Dumnezeu să facă dreptate, românii au ratat dezbaterea becariană şi raţionalizarea sistemului de drept, aşa cum au ratat întreaga dezbatere din jurul profesionalizării instituţiilor de drept. S-au trezit, la mijloc de secol, copiind şi adaptînd codurile napoleoniene, Constituţia belgiană, instituţiile franceze… S-au consolat cu gîndul că şi alţii au făcut la fel…

Aşa că trăim încă în paradigma: „Unde este puterea, acolo este şi dreptatea“, cum spunea odinioară cronicarul Nicolae Costin. 

Constanța Vintilă-Ghițulescu este cerce­tă­toa­re la Institutul de Istorie „Ni­colae Ior­ga“. Cea mai recentă carte publicată: Pa­ti­mă și des­fă­tare. Despre lucrurile mărunte ale vieții co­ti­diene în so­cie­tatea românească, 1750-1860, Humanitas, 2015.