Domni şi mitropoliţi - în lupta cu timpul

Puterea politică şi puterea religioasă se află, în acest lung parcurs istoric, în relaţii permanent schimbătoare. Secolul fanariot îi oferă Bisericii şansa de a deveni puterea principală într-o vreme de instabilitate politică destul de accentuată. Domnul este numit de Poarta Otomană, de regulă, pe o perioadă de trei ani (deseori domnul rămîne în scaun mult mai puţin), pe cînd mitropolitul, capul Bisericii Ortodoxe, nu-şi părăseşte turma decît prin trecerea la cele veşnice. Cu alte cuvinte, vlădica reprezintă stabilitatea şi securitatea de care norodul are atîta nevoie. De altminteri, evenimentele din epocă stau mărturie a acestei legături foarte puternice dintre enoriaşii şi păstorii lor. Secolul al XVIII-lea trăieşte prin figurile luminoase ale unor mari mitropoliţi care au înţeles rostul lor în vremuri atît de tulburi. Unii dintre ei sînt români doar prin adopţie, alţii se ridică din rîndul norodului, toţi se arată preocupaţi de soarta creştinului aflat sub vremi. Din acest motiv, raporturile lor cu puterea politică devin adesea tensionate. 

Mitropolitul Antim Ivireanul (1708-1716) deschide seria conflictelor cu puterea politică. După o foarte asiduă şi bună colaborare cu vodă Constantin Brâncoveanu, mitropolitul Antim intră în conflict cu Nicolae vodă Mavrocordat (februarie-septembrie 1716) pe care refuză să-l însoţească în refugiul său din calea armatelor austriece. În septembrie 1716, mitropolitul este scos din scaun de un domn mult prea temător de boierii Cantacuzini şi prietenii acestora. Plecat spre exilul său din Muntele Sinai, mitropolitul Antim avea să sfîrşească repede, ucis pe drumuri, iar trupul său avea să fie aruncat în rîul Mariţa. Nu era român, ci de pe undeva de prin Georgia. Tot de departe vine şi Neofit, din insula Creta; ajuns mitropolit, pe la 1738, contribuie la ridicarea Bisericii, printr-o serie de vizitaţiuni canonice pe care le consemnează în scris. Destul de repede, mitropolitul Neofit întră în conflict cu Matei vodă Ghica. La 21 mai 1753, cînd mitropolitul Neofit Cretanul are nevoie de sprijinul popular pentru a se opune lui vodă Ghica, face apel la glasul clopotelor: „mitropolitul ţerii, Neofit, ţiind partea boerimii române, de odată a poruncit să tragă clopotele şi, strîngînd tot norodul Bucureştilor, a luat crucea în mînă şi a strigat: «Urmaţi-mi». Toţi boierii şi norodul au plecat după el…“. Dar soarta bietului mitropolit va fi pecetluită: „peste trei zile, bolnăvindu-se vlădica, şi chemînd doftorul, au mituit boierii greci pe acel doftor, şi dîndu-i tari doftorii, şi-au ieşit vlădica din minţi“. Scena este consemnată de Mihai banul Cantacuzino în a sa

Secolul al XIX-lea, cu ideile lui de prefacere şi progres, erodează puternic această imagine a mitropolitului bun pentru ţară şi cu ţara împotriva puterii politice. Acum apar marile diferenţe, vizibile mai ales atunci cînd vorbim despre calea de urmat: dacă domnii vor fi pentru educaţia şi progresul societăţii, Biserica se va ascunde în tradiţie şi trecut. Or, asta se observă foarte bine în domeniul educaţiei. Cunoaştem poziţia reticentă a mitropolitului Grigore (1823-1834) cu privire la instruire, de la Eufrosin Poteca. Astfel, mitropolitul Grigore avea „idei împotrivnice ştiinţelor şi tuturor învăţaţilor din Evropa, socotindu-i şi crezîndu-i pre toţi împotriva călugărilor, şi osîndiţi spre munca cea veşnică, pentru că nu păzesc posturile şi biserica în toate zilele“. Paginile lui Eufrosin Poteca surprind foarte bine această accelerată distanţare dintre puterea politică şi puterea spirituală. În ciuda împotrivirii mitropolitului Grigore, în mesajul său de Paşti, călugărul Poteca va vorbi despre instruirea preoţilor, eliberarea robilor ţigani şi necesitatea ridicării societăţii prin educaţie. Dacă vodă Grigore Ghica l-a „cinstit cu cafea după obicei“, mitropolitul „plin de venin şi turbat cu totul“ a folosit orice prilej să-i saboteze activitatea educativă.

Regulamentele Organice fixează reguli şi regulamente în sfera ecleziastică, motivate de necesitatea de a înlătura „tot abuzul ce s-au fost introdus în ierarhia bisericească“. Primii paşi ai secularizării se fac destul de repede, cu reticenţă din partea unora, cu resemnare din partea altora. Neînţelegerile dintre cele două puteri devin din ce în ce mai făţişe. Mitropolitul Neofit este figura emblematică a acestor ani, opunîndu-se cu vehemenţă oricărei reforme care ar viza Biserica. Din acest motiv, Neofit s-a aflat în conflict deschis cu domnitorul Alexandru vodă Ghica. Conflictul devine şi mai accentuat odată urcat pe tron Gheorghe Bibescu. Doi ani s-a rugat vodă Bibescu de mitropolit să-l separe de Zoe Mavrocordat pentru a se căsători cu Mariţica Văcărescu, căsătorită la rîndu-i cu Costache Ghica. Fără succes însă, şi doar intervenţiile bine „aurite“ pe lîngă patriarhia din Constantinopol îi vor aduce pe îndrăgostiţii princiari împreună. 

În această luptă, Biserica se foloseşte de arma trecutului pentru a-şi păstra privilegiile, fără să vadă prezentul şi cu atît mai puţin viitorul. La 1859, mitropolitul Sofronie al Moldovei revine asupra vechilor drepturi garantate de „legile şi canoanele Bisericii“, de „dreptul roman“, de „dreptul firesc“ şi încearcă să desfiinţeze recentul decret al domnului Alexandru Ioan Cuza prin care acesta pune sub controlul unei comisii laice administrarea bunurilor mănăstirilor, cu alte cuvinte face primul pas spre secularizare. Reacţia este de-a dreptul virulentă, mai ales că Biserica nu se aştepta la o aşa măsură tocmai din partea unuia ca vodă Cuza. Rezultatul ar fi unul catastrofic, scrie mitropolitul: „să surpă cu totul moralitatea, să deschide drum nelegiuirii, să atacă şi să nimiceşte dreptul şi dreptatea“. Scrisoarea mitropolitului Sofronie este o pledoarie bine argumentată şi mai ales foarte combativă, de genul: dacă „Măria Ta“ îţi bazezi decretul pe abuzurile comise de Biserică în administrarea averilor mănăstirilor, apăi atunci ar trebui să ştii că „abuzuri s-au făcut şi din partea guvernului Moldovei de la 1844 încoace şi pînă astăzi în administrarea averilor monastireşti şi bisericeşti într-o măsură mai mare decît de către călugări“; pe scurt: „au păcătuit şi călugării şi guvernul“. Gestul mitropolitului atrage inevitabila reacţie, la fel de virulentă, a lui vodă, care prin intermediul lui Manolache Costache Epureanu, preşedintele cabinetului, îi transmite, zece zile mai tîrziu (20 septembrie 1859), un „răspuns“: „Măria Sa Domnitorul… m-au trimis ca să vă spun că nu vă primeşte această anaforă şi să v-o arunc în obraz şi pe viitor să vă mărginiţi cu asemenea căci veţi păţi de la Înălţimea Sa ca un monah prost“. Mitropolitul îi răspunde pe măsură, dar va sfîrşi în exil la mănăstirea Slatina. La fel păţise şi confratele său, mitropolitul Veniamin Costache, atunci cînd, din prieten, devenise duşmanul lui Mihai vodă Sturdza. 

Biserica începuse, de fapt, să piardă lupta cu timpul… 

Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860),