religie şi politică

Teoretic, lucrurile par lămurite, dar, de-a lungul istoriei, practica ne-a omorît, cum se spune. Între puterea politică şi cea religioasă au fost mereu tensiuni, ingerinţe, colaborări nesănătoase sau chiar conflicte. Subiectul e vast. Noi încercăm să decupăm doar o bucată despre ce se întîmplă pe la noi.

Scriu aceste rînduri în plină dezbatere publică iscată de decizia CCR privind statutul religiei în şcoli. Constat, fără surprindere, calitatea joasă a dezbaterii şi tonul său ridicat. Din păcate, tot felul de popi cinici şi aroganţi, dar şi ministrese fudule, sinistre, corupte, vin la televizor pentru a-l apăra pe Dumnezeu.

Încă de la primele sondaje de opinie făcute în anii ’90, instituţiile cu imaginea cea mai bună erau, pentru români, Armata şi Biserica – cu procentaje relativ egale, de peste 90%. Politicienii au înţeles repede lucrul ăsta şi s-au grăbit să se asocieze, cît mai mult, cu cele două instituţii – sau cu reprezentanţi ai acesteia.

Revista Practic în bucătărie, numărul din septembrie 2008. Printre reţetele de conserve de toamnă şi prăjituri de casă, se poate citi şi un reportaj despre pelerinajul ocazionat de sărbătoarea din 15 august la Mănăstirea Nicula, intitulat „Hram Nicula. Ortodoxia trăieşte în noi“.

Cel care vrea să cunoască mai bine relaţiile dintre religie şi politică, dintre Biserică (în special cea Ortodoxă) şi stat în perioada comunistă se confruntă cu o problemă majoră: o poate face nu atît cu ajutorul documentelor interne ale Bisericii/Bisericilor, ci într-un mod mediat, prin apelul la alte surse istorice.

Puterea politică şi puterea religioasă se află, în acest lung parcurs istoric, în relaţii permanent schimbătoare. Secolul fanariot îi oferă Bisericii şansa de a deveni puterea principală într-o vreme de instabilitate politică destul de accentuată.