Creştinismul ca fundament al lumii civilizate

Scriu aceste rînduri în plină dezbatere publică iscată de decizia CCR privind statutul religiei în şcoli. Constat, fără surprindere, calitatea joasă a dezbaterii şi tonul său ridicat. Din păcate, tot felul de popi cinici şi aroganţi, dar şi ministrese fudule, sinistre, corupte şi cu un picior în puşcărie, vin la televizor sau pe alte canale media pentru a-l apăra pe Dumnezeu. Nu asta este tema (existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu) şi oricum Creatorul nu are nevoie să fie apărat de ei. Ca de obicei, Academia Română şi universităţile tac. O tăcere suspectă din partea unor oameni care sînt reprezentanţii raţiunii şi ai puterii fiinţei umane ca, dispunînd de liberul arbitru, să modifice lumea şi să-şi schimbe viaţa. Dumnezeu ne-a oferit adevărul revelat, iar noi, oamenii, cu puterile noastre reduse, de fiinţe damnate, izgonite din rai, ne batem pentru adevărul ştiinţific. Ştiinţele naturale (de exemplu) şi religia sînt două drumuri diferite în cunoaştere. De aceea ora de matematică nu poate urma după o oră de religie (mai ales aşa cum o imaginează unii popi mistici). Sau, dacă se încearcă un asemenea amestec, el trebuie făcut cu maximă grijă pentru copii, de către oameni care ştiu exact ce fac şi cu ce se joacă. 

Dar să revenim la subiectul pe care l-am propus. Nu orice fiinţă umană şi nu orice societate umană poate ajunge în situaţia de a fi parte a unui proces atît de spectaculos cum este acela al apariţiei şi dezvoltării lumii moderne, a capitalismului. Niall Ferguson arată: „În ultimii 20 de ani am înţeles că în centrul culturii noastre este religia noastră: creştinismul. De aceea a fost Vestul atît de puternic. Fundaţia morală creştină a vieţii sociale şi culturale a făcut posibilă apariţia capitalismului şi apoi tranziţia plină de succes la politica democratică. Sîntem siguri de acest lucru“ (Niall Ferguson,

, Editura Polirom, Iaşi, 2011, p. 219). Claritatea exprimării autorului citat ne-a îndreptat înspre această dezbatere legată de creştinism şi de rolul său în punerea bazelor capitalismului şi civilizaţiei occidentale. Aşa cum am spus şi cu altă ocazie, în construcţia socială nimic nu se naşte din nimic şi totul, orice schimbare, are la bază acumularea determinată de trecut. Orice pas pe drumul construcţiei sociale este o sinteză în care trecutul are un rol fundamental şi de fundament. Pe drumul schimbării definitive a atitudinii omului occidental în raport cu lumea materială, tot creştinismul, prin forma dată de protestantism, va avea o contribuţie decisivă. 

Cînd discutăm despre creştinism, ne gîndim la un set de valori umane, religioase şi sociale care permit o raportare specială, aparte, a fiinţei umane la lume, la ceilalţi oameni şi, în definitiv, la cosmos, la lumea fizică şi spirituală. Creştinismul joacă un rol fundamental pentru că fără această religie nu s-ar fi produs descătuşarea omului. Chiar dacă lumea creştină medievală nu anunţa o asemenea schimbare, aceasta se produce în mod definitiv odată cu Reforma. În epoca sa de aşezare, creştinismul se anunţa, prin războaiele pe care le purta în exterior şi prin violenţa din interior, ca fiind o religie nepermisivă, a intoleranţei, în dezacord profund faţă de cuvîntul Mîntuitorului. Tot în legătură cu rolul esenţial al creştinismului în formarea civilizaţiei occidentale, Fernand Braudel afirmă: „Creştinismul occidental a fost şi rămîne componenta majoră a gîndirii europene, chiar a gîndirii raţionaliste care se va constitui împotriva lui şi plecînd de la el în acelaşi timp. De la un capăt la altul al Occidentului el rămîne în inima unei civilizaţii pe care o animă chiar şi atunci cînd se lasă dus sau deformat de ea“ (Fernand Braudel,

, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994, vol. II, p. 34). Deşi Reforma nu a fost un salt uşor înţeles şi asimilat, creştinismul reuşeşte ceea ce alte religii nu au reuşit niciodată. Este vorba aici despre ceea ce Braudel numeşte „deformarea“ sa, sau adaptarea sa. În fapt, se va produce o minune. Creştinismul reuşeşte sinteza dintre morală şi bogăţie, dintre morală şi putere. Prin Reformă, creştinismul se retrage din administraţia statală, dînd Cezarului ce este al Cezarului, şi va rămîne doar în sufletele oamenilor. Adică exact acolo unde îi este locul. Nu este o întîmplare că America, cea mai puternică ţară capitalistă, simbolul capitalismului, este şi acum cunoscută ca fiind ţara în care religia joacă un rol esenţial în viaţa oamenilor. Este o ţară cunoscută pentru toleranţa sa maximă, în care orice credincios, al oricărui cult, se poate manifesta. Este o eroare să credem că Reforma şi capitalismul l-au alungat pe Dumnezeu din sufletele oamenilor. Nu s-a întîmplat aşa, dimpotrivă, se poate dovedi uşor că bogăţia, ca şi puterea, poate face casă bună cu morala, într-o sinteză unică, prevăzută cumva de Iisus, care recunoaşte autonomia Cezarului şi distanţa Bisericii sale faţă de Cezar în de-acum cunoscuta afirmaţie: „Daţi aşadar Cezarului, cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu, cele ale lui Dumnezeu“ (Matei, 22:21). Distanţa faţă de lumea Cezarului ajută în mod decisiv omul la a-şi construi propria lume pe acest pămînt şi a-şi urma destinul de fiinţă cu liber arbitru, oferit tot de Dumnezeu. Există aici o damnare pe care Iisus o recunoaşte, prin dubla subordonare a omului faţă de Dumnezeu şi faţă de Cezar. Este o recunoaştere a dublei naturi, divină şi pămînteană, a fiinţei omeneşti.  Divină prin sufletul său şi pămînteană prin corpul său. Iisus înţelege că omul este sfîşiat de dragostea faţă de Dumnezeu şi împărăţia cerurilor şi dragostea faţă de sine şi cele care sînt lumeşti. Este şi motivul pentru care, cu dragoste, îi permite omului să-şi construiască o lume pe acest pămînt, dar să nu uite niciodată de credinţa în Dumnezeu. Iisus recunoaşte ca legitimă această zbatere a omului de a-şi construi propria lume şi propriul univers social. Creştinismul împacă într-o sinteză unică cele două lumi, ajutîndu-ne să ne simţim mai bine aici, pe pămînt, cu speranţa cu vom fi alături de Dumnezeu dincolo. Separarea Bisericii faţă de stat este principiul fundamental care a stat şi stă la baza civilizaţiei noastre occidentale. Aceasta a permis apariţia statului laic, a universităţilor, a acumulării de avere, dezvoltarea spiritului faustic. Pe măsură ce s-a despărţit de Biserică şi de imixtiunea sa în viaţa socială, civilizaţia a devenit tot mai puternică. Sîntem puternici azi şi pentru că recunoaştem legea Cezarului în relaţiile dintre noi ca indivizi asociaţi în comunităţi, care sînt obligaţi să trăiască împreună, şi legea lui Dumnezeu în sufletele şi în inimile noastre. Un om raţional modern suportă cu uşurinţă o asemenea stare de datorie faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu. 

De altfel, Parabola Talanţilor (Matei, 25:14 – 25:30) spune totul despre permisiunea pe care Fiul lui Dumnezeu ne-o acordă în înmulţirea şi buna gospodărire a celor lumeşti. Învăţăm astfel că banii nu trebuie îngropaţi în pămînt; că ei, banii, au o misiune, pentru care au apărut între oameni, şi că această misiune este de a ne uşura viaţa lumească prin înmulţire şi prin expansiune şi nu prin stagnare sau decădere economică. Creştinismul ne permite o marjă de mişcare mai mare, mult mai mare decît o permit celelalte religii ale lumii, care paralizează omul în contemplare şi inacţiune. Iisus ne recunoaşte rolul pe această lume şi în această viaţă şi ne permite să putem face ceva cu această viaţă, atunci cînd trăim pe acest pămînt. Este şi motivul pentru care, în comparaţie cu alte religii, creştinismul pare a dezvolta o ţesătură religioasă mai slabă. Dar este vorba doar de o aparenţă. Omul occidental este puternic în religia lui ca oricare locuitor al planetei în propria-i religie. Consecinţa acestei permisiuni pe care ne-a acordă Mîntuitorul a fost aceea că lumea creştină a dezvoltat o construcţie socială şi economică fără precedent ca nivel şi viteză de dezvoltare. Recunoscîndu-ne posibilitatea de subordonare faţă de Cezar ni se recunoaşte, practic, calitatea de oameni supuşi greşelii şi doritori de viaţă proprie, în dimensiunea noastră egoistă. Din acest motiv, creştinismul nu atrofiază şi nu distruge dimensiunea pămînteană a fiinţei umane. Este aici şi un nivel de încredere pe care Fiul lui Dumnezeu o acordă omului, prin faptul că-i permite să aibă şi o altă viaţă, una în acord şi cu legile Cezarului. Este tocmai încrederea pe care El ne-a acordat-o şi care ne face pe noi, creştinii, să ne întrebăm în fiecare clipă dacă acţiunile noastre, care sînt în acord cu lumea Cezarului, cu egoismul şi individualismul nostru, nu supără cumva pe Creator. Este o grijă a fiecărei clipe, aceea de a pune în acord destinul nostru de fiinţe umane cu vrerea lui Dumnezeu.  

A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007

Foto: V. Dorolţi