Religie şi politică în România comunistă - cîteva probleme şi întrebări

Documentele epocii 

Cel care vrea să cunoască mai bine – eventual să şi scrie despre – relaţiile dintre religie şi politică, dintre Biserică (în special cea Ortodoxă) şi stat în perioada comunistă se confruntă cu o problemă majoră: o poate face nu atît cu ajutorul documentelor

ale Bisericii/Bisericilor, ci într-un mod mediat, prin apelul la alte surse istorice (emanate dinspre: organe de partid, Securitate, Departamentul Cultelor ş.a.m.d.). Ierarhia ecleziastică ortodoxă pretinde acurateţe în ceea ce priveşte reconstituirile istoriografice, dar apără cu îndîrjire de ochii cercetătorilor atît Arhiva Sfîntului Sinod, cît şi arhivele centrelor ecleziastice. Un alt paradox: cînd celelalte instituţii se deschid către transparenţă arhivistică şi pun în circulaţie numeroase dosare de interes istoric, Patriarhia pare că restrînge accesul; de exemplu, prin Hotărîrea nr. 5944 din 5 iulie 2012 a Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, probabilitatea studierii documentelor istorice, privitoare mai ales la arhiereii din perioada comunistă, se apropie de zero. (Probabil pentru a pune capăt atît descentralizării, cît şi unor tendinţe – de la nivelul unor centre eparhiale – de deschidere către diverşi cercetători, chiar avînd „garanţii morale“ şi nefiind independenţi de punctul de vedere oficial al Bisericii.) Cazul ierarhiei ortodoxe nu este, din păcate, singular. 

După decembrie 1989, această elită ecleziastică, prin reprezentanţii săi cei mai de seamă (Patriarhul Teoctist, mitropoliţii), s-a perpetuat, şi-a păstrat poziţiile. Este adevărat că, la început, această continuitate a fost tulburată de retragerea Preafericitului Teoctist din demnitatea de patriarh pentru cîteva luni; PF Teoctist avea să revină ca patriarh în aprilie 1990, beneficiind şi de sprijinul autorităţilor guvernamentale, inclusiv al lui Ion Iliescu, fost demnitar comunist şi preşedinte al Consiliului Provizoriu de Unitate Naţională (succesor

al lui Nicolae Ceauşescu). Poate nu este lipsită de relevanţă precizarea că Ion Iliescu şi Teoctist se cunoşteau încă din a doua jumătate a anilor 1970, atunci cînd amîndoi au îndeplinit funcţii importante în capitala Moldovei: Ion Iliescu fusese prim-secretar al comitetului judeţean PCR Iaşi, iar Teoctist – mitropolit al Moldovei, avînd reşedinţa la Iaşi. Începînd din 1990, nici unul dintre cei doi nu a fost preocupat cu adevărat de o asumare a trecutului, realitate care s-a vădit prin raportarea comună a lor faţă de documentul istoriei recente (inspirat, cineva a găsit un nume potrivit pentru acest tip de atitudine: „politica fricii“). 

Dincolo de limitările arhivistice, cititorii au avut la dispoziţie zeci de studii de specialitate, sinteze, volume de documente, dicţionare etc. care, în mod documentat, au evocat şi au scos în evidenţă tezaurul de suferinţă acumulat în intervalul 1945-1989 de către cultele religioase, cu precădere de Biserica Ortodoxă Română. Şi totuşi, s-au făcut auzite şi două întrebări cumva opozabile: a stat relaţia Stat – Biserică/Biserici sub semnul represiunii şi al confruntării? Sau mai degrabă – după o primă perioadă marcată de stări conflictuale – această relaţie bilaterală a fost caracterizată de colaborare, de supunere şi conformism (cel puţin la nivelul raporturilor dintre elita ecleziastică şi puterea politică)? 

Dispute, tensiuni interne 

Ceea ce frapează, însă, atunci cînd parcurgem literatura istorică oficială ortodoxă de după 1989 este ocultarea ori negarea disputelor intestine de la vîrful BOR, care au şubrezit mult Biserica. Nici momentul 1948 nu apare ca punct de inflexiune în istoria ecleziastică recentă. Or, din documentele de partid şi ale Securităţii putem discerne destul de clar taberele din sînul BOR care – nu o dată – recurg la plîngeri şi delaţiuni adresate autorităţilor politice. Printre documentele emise de Secţia Administrativ-Politică a CC al PCR se regăsesc, de pildă, rapoartele prin care episcopul de Oradea, PS Valerian Zaharia, îşi contestă superiorul, Patriarhul Justinian Marina. Amîndoi s-au aflat în graţiile puterii comuniste, ambii au scris şi s-au manifestat în favoarea colaborării cu PCR încă din 1945, dar pe de altă parte se aflau într-o competiţie prea puţin creştinească. Datorită altor surse istorice, acest aspect al luptei pentru putere în Biserica Ortodoxă era cunoscut, dar abia acum cred că îi putem estima şi chiar comensura proporţiile. Fireşte, pe lîngă rivalităţile preexistente, aceste dispute au fost alimentate şi instrumentalizate de puterea politică pe diverse căi. (Nu a fost ceva specific vieţii bisericeşti – tensiuni similare au fost provocate de autorităţi şi în lumea intelectual-artistică, în mediile universitare ş.a.m.d.) „Bătălia pentru Patriarhie“ conturată atît de limpede în anii 2005-2007 – cu accentele sale dizgraţioase, ducînd pînă la divizarea absurdă a Mitropoliei Ardealului – are precedente importante înainte de 1989. 

Martiri? 

Etosul totalitar care persistă în România de-a lungul întregii perioade 1948-1989 – fără episoade cu adevărat reformiste sau revizioniste – se reflectă şi prin examinarea relaţiilor Stat – Biserică. Pentru mai mulţi istorici rezonabili ai vieţii politice este evident că regimul lui N. Ceauşescu la momentul 1968 nu seamănă deloc cu „Primăvara de la Praga“ şi că furibunda condamnare a invaziei sovietice în Cehoslovacia are legătură strict cu teama secretarului general al CC al PCR de a nu fi înlăturat şi el de la putere, şi nu cu o identificare empatică a lui Ceauşescu cu ideile reformiste ale regimului Dubcek. Dar contrastul se vădeşte şi în ceea ce priveşte evoluţiile din viaţa religioasă: în 1968, în Cehoslovacia, este restabilită Biserica Greco-Catolică (desfiinţată în 1950), în timp ce, în RSR, Biserica Română Unită continuă să fie reprimată, avînd o existenţă subterană (în 1970, cardinalul Iuliu Hossu moare, de fapt, în detenţie). Zeci de clerici şi episcopi greco-catolici au sfîrşit ca martiri. Şi cu toate acestea, volumul intitulat chiar

(Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 2007) nu le consemnează existenţa şi biografia (motivul real pare să fie implicarea unor prelaţi ai BOR atît în tentativa de convertire, cît şi în detenţia episcopilor uniţi în diferite mănăstiri ortodoxe). 

Preotul ca „om nou“ 

După 1964, represiunea cunoaşte o domolire, în schimb se intensifică încercările de cooptare şi de transformare chiar a preotului într-un „om nou“, constructor conştient al socialismului. Cultele religioase sînt integrate în Frontul Unităţii Socialiste (ulterior FDUS) şi chemate să susţină inclusiv politica externă, printr-o diplomaţie ecleziastică nevoită să ignore abuzurile interne, încălcarea libertăţii religioase, demolările de biserici etc. Atunci cînd criticile din străinătate (venite din zona organismelor internaţionale, a exilului românesc sau a emigraţiei maghiare) se intensifică şi riscă să trezească voci din interior, Ceauşescu devine ameninţător şi reaminteşte periodic că „toţi cetăţenii, inclusiv cultele, preoţii, trebuie să îşi îndeplinească neabătut îndatoririle faţă de ţară, să respecte prevederile legilor şi să acţioneze în spiritul Constituţiei pentru a contribui, cu posibilităţile lor, la construcţia societăţii socialiste“. În plus, secretarul general apelează la întărirea autorităţii Departamentului Cultelor în faţa slujitorilor Bisericii. Abia de cîţiva ani istoricii au schiţat rolul şi locul acestei instituţii esenţiale care a supravegheat cultele religioase – cu mijloace şi metode deloc blînde. Aparent surprinzător, în 1990, cînd voci ale societăţii civile renăscute au solicitat desfiinţarea ei, o parte importantă a clerului s-a opus. Instituţia a supravieţuit, cu numele uşor schimbat; a fost ataşată ulterior Ministerului Culturii, pentru a fi dezlipită atunci cînd titularul departamentului (rebotezat al Culturii şi Cultelor) s-a întîmplat să fie maghiar sau catolic.  

Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu al regimului comunist,

Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu, 1965-1974,

Foto: V. Dorolţi