Religie şi politică în România comunistă - cîteva probleme şi întrebări

Publicat în Dilema Veche nr. 579 din 19-25 martie 2015
Religie şi politică în România comunistă   cîteva probleme şi întrebări jpeg

Documentele epocii 

Cel care vrea să cunoască mai bine – eventual să şi scrie despre – relaţiile dintre religie şi politică, dintre Biserică (în special cea Ortodoxă) şi stat în perioada comunistă se confruntă cu o problemă majoră: o poate face nu atît cu ajutorul documentelor

ale Bisericii/Bisericilor, ci într-un mod mediat, prin apelul la alte surse istorice (emanate dinspre: organe de partid, Securitate, Departamentul Cultelor ş.a.m.d.). Ierarhia ecleziastică ortodoxă pretinde acurateţe în ceea ce priveşte reconstituirile istoriografice, dar apără cu îndîrjire de ochii cercetătorilor atît Arhiva Sfîntului Sinod, cît şi arhivele centrelor ecleziastice. Un alt paradox: cînd celelalte instituţii se deschid către transparenţă arhivistică şi pun în circulaţie numeroase dosare de interes istoric, Patriarhia pare că restrînge accesul; de exemplu, prin Hotărîrea nr. 5944 din 5 iulie 2012 a Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, probabilitatea studierii documentelor istorice, privitoare mai ales la arhiereii din perioada comunistă, se apropie de zero. (Probabil pentru a pune capăt atît descentralizării, cît şi unor tendinţe – de la nivelul unor centre eparhiale – de deschidere către diverşi cercetători, chiar avînd „garanţii morale“ şi nefiind independenţi de punctul de vedere oficial al Bisericii.) Cazul ierarhiei ortodoxe nu este, din păcate, singular. 

După decembrie 1989, această elită ecleziastică, prin reprezentanţii săi cei mai de seamă (Patriarhul Teoctist, mitropoliţii), s-a perpetuat, şi-a păstrat poziţiile. Este adevărat că, la început, această continuitate a fost tulburată de retragerea Preafericitului Teoctist din demnitatea de patriarh pentru cîteva luni; PF Teoctist avea să revină ca patriarh în aprilie 1990, beneficiind şi de sprijinul autorităţilor guvernamentale, inclusiv al lui Ion Iliescu, fost demnitar comunist şi preşedinte al Consiliului Provizoriu de Unitate Naţională (succesor

al lui Nicolae Ceauşescu). Poate nu este lipsită de relevanţă precizarea că Ion Iliescu şi Teoctist se cunoşteau încă din a doua jumătate a anilor 1970, atunci cînd amîndoi au îndeplinit funcţii importante în capitala Moldovei: Ion Iliescu fusese prim-secretar al comitetului judeţean PCR Iaşi, iar Teoctist – mitropolit al Moldovei, avînd reşedinţa la Iaşi. Începînd din 1990, nici unul dintre cei doi nu a fost preocupat cu adevărat de o asumare a trecutului, realitate care s-a vădit prin raportarea comună a lor faţă de documentul istoriei recente (inspirat, cineva a găsit un nume potrivit pentru acest tip de atitudine: „politica fricii“). 

Dincolo de limitările arhivistice, cititorii au avut la dispoziţie zeci de studii de specialitate, sinteze, volume de documente, dicţionare etc. care, în mod documentat, au evocat şi au scos în evidenţă tezaurul de suferinţă acumulat în intervalul 1945-1989 de către cultele religioase, cu precădere de Biserica Ortodoxă Română. Şi totuşi, s-au făcut auzite şi două întrebări cumva opozabile: a stat relaţia Stat – Biserică/Biserici sub semnul represiunii şi al confruntării? Sau mai degrabă – după o primă perioadă marcată de stări conflictuale – această relaţie bilaterală a fost caracterizată de colaborare, de supunere şi conformism (cel puţin la nivelul raporturilor dintre elita ecleziastică şi puterea politică)? 

Dispute, tensiuni interne 

Ceea ce frapează, însă, atunci cînd parcurgem literatura istorică oficială ortodoxă de după 1989 este ocultarea ori negarea disputelor intestine de la vîrful BOR, care au şubrezit mult Biserica. Nici momentul 1948 nu apare ca punct de inflexiune în istoria ecleziastică recentă. Or, din documentele de partid şi ale Securităţii putem discerne destul de clar taberele din sînul BOR care – nu o dată – recurg la plîngeri şi delaţiuni adresate autorităţilor politice. Printre documentele emise de Secţia Administrativ-Politică a CC al PCR se regăsesc, de pildă, rapoartele prin care episcopul de Oradea, PS Valerian Zaharia, îşi contestă superiorul, Patriarhul Justinian Marina. Amîndoi s-au aflat în graţiile puterii comuniste, ambii au scris şi s-au manifestat în favoarea colaborării cu PCR încă din 1945, dar pe de altă parte se aflau într-o competiţie prea puţin creştinească. Datorită altor surse istorice, acest aspect al luptei pentru putere în Biserica Ortodoxă era cunoscut, dar abia acum cred că îi putem estima şi chiar comensura proporţiile. Fireşte, pe lîngă rivalităţile preexistente, aceste dispute au fost alimentate şi instrumentalizate de puterea politică pe diverse căi. (Nu a fost ceva specific vieţii bisericeşti – tensiuni similare au fost provocate de autorităţi şi în lumea intelectual-artistică, în mediile universitare ş.a.m.d.) „Bătălia pentru Patriarhie“ conturată atît de limpede în anii 2005-2007 – cu accentele sale dizgraţioase, ducînd pînă la divizarea absurdă a Mitropoliei Ardealului – are precedente importante înainte de 1989. 

Martiri? 

Etosul totalitar care persistă în România de-a lungul întregii perioade 1948-1989 – fără episoade cu adevărat reformiste sau revizioniste – se reflectă şi prin examinarea relaţiilor Stat – Biserică. Pentru mai mulţi istorici rezonabili ai vieţii politice este evident că regimul lui N. Ceauşescu la momentul 1968 nu seamănă deloc cu „Primăvara de la Praga“ şi că furibunda condamnare a invaziei sovietice în Cehoslovacia are legătură strict cu teama secretarului general al CC al PCR de a nu fi înlăturat şi el de la putere, şi nu cu o identificare empatică a lui Ceauşescu cu ideile reformiste ale regimului Dubcek. Dar contrastul se vădeşte şi în ceea ce priveşte evoluţiile din viaţa religioasă: în 1968, în Cehoslovacia, este restabilită Biserica Greco-Catolică (desfiinţată în 1950), în timp ce, în RSR, Biserica Română Unită continuă să fie reprimată, avînd o existenţă subterană (în 1970, cardinalul Iuliu Hossu moare, de fapt, în detenţie). Zeci de clerici şi episcopi greco-catolici au sfîrşit ca martiri. Şi cu toate acestea, volumul intitulat chiar

(Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 2007) nu le consemnează existenţa şi biografia (motivul real pare să fie implicarea unor prelaţi ai BOR atît în tentativa de convertire, cît şi în detenţia episcopilor uniţi în diferite mănăstiri ortodoxe). 

Preotul ca „om nou“ 

După 1964, represiunea cunoaşte o domolire, în schimb se intensifică încercările de cooptare şi de transformare chiar a preotului într-un „om nou“, constructor conştient al socialismului. Cultele religioase sînt integrate în Frontul Unităţii Socialiste (ulterior FDUS) şi chemate să susţină inclusiv politica externă, printr-o diplomaţie ecleziastică nevoită să ignore abuzurile interne, încălcarea libertăţii religioase, demolările de biserici etc. Atunci cînd criticile din străinătate (venite din zona organismelor internaţionale, a exilului românesc sau a emigraţiei maghiare) se intensifică şi riscă să trezească voci din interior, Ceauşescu devine ameninţător şi reaminteşte periodic că „toţi cetăţenii, inclusiv cultele, preoţii, trebuie să îşi îndeplinească neabătut îndatoririle faţă de ţară, să respecte prevederile legilor şi să acţioneze în spiritul Constituţiei pentru a contribui, cu posibilităţile lor, la construcţia societăţii socialiste“. În plus, secretarul general apelează la întărirea autorităţii Departamentului Cultelor în faţa slujitorilor Bisericii. Abia de cîţiva ani istoricii au schiţat rolul şi locul acestei instituţii esenţiale care a supravegheat cultele religioase – cu mijloace şi metode deloc blînde. Aparent surprinzător, în 1990, cînd voci ale societăţii civile renăscute au solicitat desfiinţarea ei, o parte importantă a clerului s-a opus. Instituţia a supravieţuit, cu numele uşor schimbat; a fost ataşată ulterior Ministerului Culturii, pentru a fi dezlipită atunci cînd titularul departamentului (rebotezat al Culturii şi Cultelor) s-a întîmplat să fie maghiar sau catolic.  

Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu al regimului comunist,

Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu, 1965-1974,

Foto: V. Dorolţi

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Fost membru CNA, atac la adresa unui concurent de la Românii au talent. Ce răspunde mama băiețelului luat în vizor
Mama lui Rareș Prisacariu, băiețelul care a primit Golden Buzz-ul la emisiunea Românii au talent a răspuns la reacția dură pe care Radu Herjeu, fost membru CNA, a avut-o după emisiune.
image
Clujul depășește la PIB orașe similare din Estul Europei. „Percepția e una, realitatea e alta”
Zona Metropolitană Cluj a depășit, în ceea ce privește Produsul Intern Brut, zone metropolitane din jurul altor orașe similare din țări estice. Economistul Radu Nechita explică de ce clujenilor nu li se pare că ar trăi mai bine.
image
Marius Manole, în șoc hipotermic pe scenă!
„Ce avem noi aici?”, o piesă de teatru scrisă și regizată de Lia Bugnar, jucată de Carmen Tănase, Maria Obretin și Marius Manole, a fost un succes deplin la Birmingham, unde spectatorii nici măcar n-au observat că Marius Manole a intrat șoc hipotermic.

HIstoria.ro

image
Caragiale: un client râvnit, dar un cârciumar prost VIDEO
Caragiale: un client râvnit, un cârciumar prost
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.
image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.