Cristian VASILE

În mai puțin de un an au început să și apară aceste uniuni, însă sus-amintita întrebare și-a păstrat cumva relevanța pînă la finele guvernării comuniste.

S-au creat, de fapt, toate premisele pentru demolarea centrului istoric al Capitalei şi al altor oraşe.

O draconică verificare prin dosarul de cadre, din care nu lipseau autobiografia şi cercetarea partinică a candidatului la o funcţie în PMR/PCR sau în aparatul de stat.

S-a vădit o meteahnă a istoricilor: întîrzierea publicării rezultatelor cercetărilor efectuate în arhive.

Pentru ca iertarea să intervină, căinţa ar trebui să fie publică?

Compromisul cu diverse regimuri politice făcut de intelectuali proeminenţi în secolul XX a fost explicat şi justificat în principal prin sacrificarea pentru un bine public sau prin necesitatea de a combate un pericol iminent, mai grav decît ameninţarea reprezentată de entitatea în serviciul căreia s-au pus cei în cauză.

În paralel, pe lîngă reuşita introducerii unui curs opţional de istoria comunismului (cu un manual de liceu – Mihai Stamatescu et al., Istoria comunismului din România, Polirom, 2008),

Începînd din 1947, practic întreaga conducere centrală a acestor partide, precum şi elita politică de la nivel judeţean au fost supuse persecuţiei, fiind victimele mai multor valuri de arestări şi încarcerări. Alături de Dinu Brătianu, Iuliu Maniu, Ion Mih

Problema oportunismului politic şi a cedării intelectualilor sub dictatură s-a pus cu acuitate imediat după decembrie 1989. A urmat o dezbatere aprinsă referitoare la controversata biografie politică a unor reputaţi savanţi umanişti sau scriitori, încadraţi de unii istoric

Anii 1947-1948 marchează o cenzură în politica şi cultura românească inclusiv din perspectiva raportării la spiritul critic forjat în spaţiul occidental şi asumat mai mult sau mai puţin pregnant în mediile intelectuale autohtone. Primii ani postbelici au reprezentat o perioadă de tranziţie

Istoria social-democrației postbelice se împletește cu destinul politic al lui Constantin Titel Petrescu, președintele PSDR, un personaj caracterizat de o remarcabilă consecvență în privința susținerii unor principii.

După instaurarea Guvernului Petru Groza în martie 1945, prin diverşi intermediari, autorităţile procomuniste de la Bucureşti au încercat o apropiere de Constantin Brâncuşi, manifestîndu-şi disponibilitatea pentru achiziţionarea unor lucrări plastice ale maestrului de la Hobiţa.

Cel care vrea să cunoască mai bine relaţiile dintre religie şi politică, dintre Biserică (în special cea Ortodoxă) şi stat în perioada comunistă se confruntă cu o problemă majoră: o poate face nu atît cu ajutorul documentelor interne ale Bisericii/Bisericilor, ci într-un mod mediat, prin apelul la alte surse istorice.

Mihai Ralea a fost fără îndoială unul dintre numele proeminente din rîndurile intelectualităţii care s-a alăturat Partidului Comunist. Înainte de a fi trimis în diplomaţie, acest tovarăş de drum a fost instalat ca ministru al Artelor în Guvernul Petru Groza.

Să încercăm să privim critic următoarea percepţie/prejudecată. Dincolo de accepţiunea iniţială, balcanismul a ajuns să însemne şi: neseriozitate, nerespectarea cuvîntului dat, tribalism, sectarism, incapacitatea solidarităţii în momente esenţiale, dispreţuirea interesului public, inadecvarea în raport cu ideea pluralismului, înapoiere, subdezvoltare – pe scurt, modernizare eşuată sau incompletă.

Nu se poate spune că subiectul propagandei comuniste a fost ignorat de istoriografia postdecembristă. Sigur, era de dorit să se scrie mai mult şi mai bine, cu acoperirea adecvată a unor instituţii, practici şi epoci.