Spirit critic vs critică şi autocritică în comunismul românesc: implicaţii pentru lumea intelectuală

Anii 1947-1948 marchează o cenzură în politica şi cultura românească inclusiv din perspectiva raportării la spiritul critic forjat în spaţiul occidental şi asumat mai mult sau mai puţin pregnant în mediile intelectuale autohtone. Primii ani postbelici au reprezentat o perioadă de tranziţie în care autocritica de tip marxist-leninist a fost folosită la scară restrînsă şi în special pentru acei intelectuali cu trecut complicat care erau doritori să intre în rîndurile PCR şi ale partidelor satelite. Ei au fost primii care au descoperit ce înseamnă un dosar de cadre, cu referinţe, fişe, autobiografii scrise în spirit „partinic“ ş.a.m.d.

Critica şi autocritica – sintagmă devenită omniprezentă şi în România de după 1948 – au fost doi termeni care s-au impus şi în limbajul de zi cu zi, fiind circumscrişi metodei (principale) de scoatere la iveală şi de înlăturare a greşelilor şi lipsurilor (în partid, organizaţii, societate, viaţă literară, artistică şi academică ş.a.). După modelul sovietic, se considera că prin critică şi autocritică se înlătură obstacole care împiedică mersul înainte, este înlăturat ceea ce e vechi şi perimat, fiind stimulat noul şi elementul progresist. Discursul oficial pretindea că este esenţială mai ales „critica de jos“. Foarte repede totul s-a dovedit o imensă minciună; în fapt, directorii/conducătorii de organizaţii politice, unităţi economice şi instituţii cultural-artistice au fost înlăturaţi doar după ce au căzut în dizgraţie. Abia cu această ocazie era folosită/instrumentalizată şi critica de jos, care nu făcea decît să confirme decizia dinainte luată de îndepărtare.

Ce se putea critica, totuşi? În anii 1950, birocratismul şi metodele cancelarist-birocratice de conducere erau ţinte legitime stabilite chiar de către şefii Propagandei, prin urmare, inclusiv intelectualii şi artiştii au fost încurajaţi să le supună unui tir critic necruţător. Însă atunci cînd chiar au apărut opere de artă cu un astfel de mesaj critic, ele au fost victimele suspiciunii venite de la vîrful Puterii, sfîrşind prin a fi interzise sau trecute în umbră. Cazul filmului Directorul nostru (1955) este pilduitor; pelicula a fost rezultatul colaborării dintre scenaristul Eduard Mezincescu (fost ministru comunist al Artelor, care a preferat un pseudonim) şi regizorul Jean Georgescu. Mezincescu a sugerat prin text (timid, dar uşor perceptibil pentru cititorii iniţiaţi) că relaţiile de putere şi proasta administrare din interiorul unei întreprinderi socialiste pot fi extinse şi asupra vîrfurilor Puterii strict contemporane lui, asupra spaţiului politic comunist. Regia de film a continuat şi mai convingător aceste sugestii de lectură. După ce Directorul nostru a rulat în cinematografe în primăvara anului 1955, voci influente din structurile de propagandă au orchestrat o campanie în care era acreditată ideea că pelicula nu a realizat o critică constructivă, ci a atacat şi a calomniat de fapt întregul aparat de stat şi birocraţia comunistă, nu doar excesele unor conducători de întreprinderi. Din cauza mesajului politic „eronat“ care era transmis publicului în creştere, într-o epocă în care se întrezărea un revizionism ideologic în interiorul lumii comuniste, filmul a fost scos de pe marile ecrane. „Noul curs“ hruşciovist şi „dezgheţul“ din URSS le dădeau fiori lui Gh. Gheorghiu-Dej et comp.

De altfel, comunismul românesc, la fel ca şi cel albanez, a fost poate cel mai refractar în a permite critica (adevărată, spontană) chiar şi limitată la interiorul organizaţiilor de partid, departe de urechile oamenilor obişnuiţi. Cu atît mai puţin şi-a putut face loc un curent marxist revizionist care să constituie o masă critică şi să genereze reflecţii critice despre sistemul socialist existent şi despre natura regimului politic. Atunci cînd diverşi savanţi, scriitori şi artişti şi-au făcut curaj la şedinţele de prelucrare şi i au întrebat pe interlocutorii lor ideologici – în principal, şefii Secţiei Propagandă-Agitaţie şi ai Direcţiei Propagandă-Cultură – de ce nu se poate scrie liber sau măcar folosind în mod real „libertatea criticii“ şi „lupta de opinii“, de altfel părţi importante din definirea oficială a criticii şi autocriticii, un secondant al lui L. Răutu precum Ofelia Manole a răspuns: „S-ar putea întreba pentru ce luptăm noi atîta, de ce nu lăsăm oamenii să trăiască în pace, să scrie aşa cum vor ei? (...) Deoarece socotim că munca dvs. este de cea mai mare importanţă pentru clasele muncitoare şi poporul muncitor. Deoarece socotim că poporul muncitor are nevoie de operele dvs., deoarece vă considerăm ca o parte a poporului muncitor, care trebuie să fiţi alături de toţi oamenii muncii în lupta pentru construirea socialismului. Pentru că arta, literatura, cultura este (sic!) o armă puternică în mîna clasei muncitoare“. Clasa muncitoare, fireşte, era mai degrabă cercul restrîns al Puterii (Biroul Politic, adică mai puţin de zece oameni) care se erija oneros în reprezentantul ei legitim. Lipsa de solidarizare cu Al. Jar din mai 1956 este simptomatică pentru fărîmiţarea din mediile scriitoriceşti, dar în acelaşi timp spune multe despre precaritatea stîngii intelectuale, singura care ar fi putut sfida Puterea de pe poziţiile unui marxism revizionist.

De multe ori spiritului critic din perioada precomunistă i s-a spus „obiectivism“, termen cu puternice conotaţii peiorative din perspectivă marxist-leninistă; de altfel, textul ideologic prin excelenţă al jdanovismului românesc, aparţinînd lui L. Răutu, s-a intitulat Împotriva obiectivismului şi cosmopolitismului burghez în ştiinţele sociale (1949). Spiritul nefast cenzorial al acestui document politic stalinist s-a păstrat pînă prin 1960. Critica şi autocritica au mers mînă în mînă cu impunerea unei singure metode de creaţie, realismul socialist. Abia spre 1965 toate aceste filtre cenzoriale au început să se şubrezească şi să lase loc şi unui timid spirit critic propriu unei discipline academice.

N. Ceauşescu a dorit să se delimiteze de epoca Dej şi să îşi înceapă conducerea cu cîteva acte normative fundamentale (între ele, Codul Penal şi legea educaţiei). Noua lege a învăţămîntului din 1968 a avut un important potenţial reformator şi a fost anunţată de studiile de documentare pregătitoare. Au fost traduşi în română şi cîţiva reprezentanţi ai gîndirii pedagogice occidentale. Cadrul legislativ mai favorabil studiului desprins de ideologic, la fel ca şi relaxarea cenzurii (proces vizibil încă de prin 1963), au încurajat dezvoltarea unui spirit critic în mediile literare, artistice şi academice în contradicţie cu metoda oficială a criticii şi a autocriticii şi cu „antiobiectivismul“ isteric clamat din 1949. Profilul revistelor academice şi al traducerilor se schimbă mult în raport cu anii 1950. Însă foarte repede Ceauşescu realizează că ar putea scăpa situaţia de sub control şi e primul care mutilează actul normativ sus amintit, cu care chiar el dorise atît de mult să se identifice. Imediat au urmat şi „tezele din iulie 1971“. Un semn că regimul a evoluat spre un soi de neostalinism este şi obsesia lui Ceauşescu de a transforma critica literară într-o formă cenzorială cu puternică dimensiune ideologică, la fel ca în anii 1950. Din documente reiese repulsia lui şi a elitei conducătoare din jurul său faţă de serii/colecţii inovatoare apărute la diverse edituri: Univers, Meridiane, Dacia ş.a.

Lumea universitară şi editorială implicată în procesul de traducere a unor autori occidentali – purtători ai unui spirit critic în răspăr – a folosit diverse tertipuri pentru a salva şi a tipări cărţi importante, de la luarea drept aliat a lui Marx la includerea autorului tradus în rîndul unei dezirabile intelectualităţi progresiste occidentale. Totuşi, studiile introductive şi prefeţele nu mai erau menite a deturna mesajul autorului introdus în circuit, ca în anii 1950, ci din contra. Regimul a răspuns cu limitarea acestor proiecte editoriale, reducerea numărului de titluri alocat, a hîrtiei tipografice, a tirajelor.

Previzibil, mediile intelectuale occidentalizante nu au reuşit să alinieze spaţiul românesc unor standarde comparabile cu lumea liberă. În plus, patologiile politice (ideologizarea, crearea unor profesori pe puncte, plagiatul, însuşirea de texte etc.) au invadat şi spaţiul academic. După 1989, toate aceste tare s-au multiplicat constituind o adevărată plagă, vădită mai ales în universităţile instituţiilor de forţă, cazone, compromiţînd doctoratul şi nu numai. 

Cristian Vasile este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „N. Iorga“ şi coeditor al revistei online Lapunkt.ro. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu, 1965-1974 (Humanitas, 2014). A coordonat un volum colectiv intitulat „Ne trebuie oameni!“ Elite intelectuale şi transformări istorice în România modernă şi contemporană“ (Cetatea de Scaun, 2017). Are în pregătire un volum despre literatură şi ideologie în anii 1970 şi 1980 şi o carte despre cercetarea ştiinţifică umanistă între 1948 şi 1965.