Spirit critic vs critică şi autocritică în comunismul românesc: implicaţii pentru lumea intelectuală

Publicat în Dilema Veche nr. 756 din 16-22 august 2018
Spirit critic vs critică şi autocritică în comunismul românesc: implicaţii pentru lumea intelectuală jpeg

Anii 1947-1948 marchează o cenzură în politica şi cultura românească inclusiv din perspectiva raportării la spiritul critic forjat în spaţiul occidental şi asumat mai mult sau mai puţin pregnant în mediile intelectuale autohtone. Primii ani postbelici au reprezentat o perioadă de tranziţie în care autocritica de tip marxist-leninist a fost folosită la scară restrînsă şi în special pentru acei intelectuali cu trecut complicat care erau doritori să intre în rîndurile PCR şi ale partidelor satelite. Ei au fost primii care au descoperit ce înseamnă un dosar de cadre, cu referinţe, fişe, autobiografii scrise în spirit „partinic“ ş.a.m.d.

Critica şi autocritica – sintagmă devenită omniprezentă şi în România de după 1948 – au fost doi termeni care s-au impus şi în limbajul de zi cu zi, fiind circumscrişi metodei (principale) de scoatere la iveală şi de înlăturare a greşelilor şi lipsurilor (în partid, organizaţii, societate, viaţă literară, artistică şi academică ş.a.). După modelul sovietic, se considera că prin critică şi autocritică se înlătură obstacole care împiedică mersul înainte, este înlăturat ceea ce e vechi şi perimat, fiind stimulat noul şi elementul progresist. Discursul oficial pretindea că este esenţială mai ales „critica de jos“. Foarte repede totul s-a dovedit o imensă minciună; în fapt, directorii/conducătorii de organizaţii politice, unităţi economice şi instituţii cultural-artistice au fost înlăturaţi doar după ce au căzut în dizgraţie. Abia cu această ocazie era folosită/instrumentalizată şi critica de jos, care nu făcea decît să confirme decizia dinainte luată de îndepărtare.

Ce se putea critica, totuşi? În anii 1950, birocratismul şi metodele cancelarist-birocratice de conducere erau ţinte legitime stabilite chiar de către şefii Propagandei, prin urmare, inclusiv intelectualii şi artiştii au fost încurajaţi să le supună unui tir critic necruţător. Însă atunci cînd chiar au apărut opere de artă cu un astfel de mesaj critic, ele au fost victimele suspiciunii venite de la vîrful Puterii, sfîrşind prin a fi interzise sau trecute în umbră. Cazul filmului Directorul nostru (1955) este pilduitor; pelicula a fost rezultatul colaborării dintre scenaristul Eduard Mezincescu (fost ministru comunist al Artelor, care a preferat un pseudonim) şi regizorul Jean Georgescu. Mezincescu a sugerat prin text (timid, dar uşor perceptibil pentru cititorii iniţiaţi) că relaţiile de putere şi proasta administrare din interiorul unei întreprinderi socialiste pot fi extinse şi asupra vîrfurilor Puterii strict contemporane lui, asupra spaţiului politic comunist. Regia de film a continuat şi mai convingător aceste sugestii de lectură. După ce Directorul nostru a rulat în cinematografe în primăvara anului 1955, voci influente din structurile de propagandă au orchestrat o campanie în care era acreditată ideea că pelicula nu a realizat o critică constructivă, ci a atacat şi a calomniat de fapt întregul aparat de stat şi birocraţia comunistă, nu doar excesele unor conducători de întreprinderi. Din cauza mesajului politic „eronat“ care era transmis publicului în creştere, într-o epocă în care se întrezărea un revizionism ideologic în interiorul lumii comuniste, filmul a fost scos de pe marile ecrane. „Noul curs“ hruşciovist şi „dezgheţul“ din URSS le dădeau fiori lui Gh. Gheorghiu-Dej et comp.

De altfel, comunismul românesc, la fel ca şi cel albanez, a fost poate cel mai refractar în a permite critica (adevărată, spontană) chiar şi limitată la interiorul organizaţiilor de partid, departe de urechile oamenilor obişnuiţi. Cu atît mai puţin şi-a putut face loc un curent marxist revizionist care să constituie o masă critică şi să genereze reflecţii critice despre sistemul socialist existent şi despre natura regimului politic. Atunci cînd diverşi savanţi, scriitori şi artişti şi-au făcut curaj la şedinţele de prelucrare şi i au întrebat pe interlocutorii lor ideologici – în principal, şefii Secţiei Propagandă-Agitaţie şi ai Direcţiei Propagandă-Cultură – de ce nu se poate scrie liber sau măcar folosind în mod real „libertatea criticii“ şi „lupta de opinii“, de altfel părţi importante din definirea oficială a criticii şi autocriticii, un secondant al lui L. Răutu precum Ofelia Manole a răspuns: „S-ar putea întreba pentru ce luptăm noi atîta, de ce nu lăsăm oamenii să trăiască în pace, să scrie aşa cum vor ei? (...) Deoarece socotim că munca dvs. este de cea mai mare importanţă pentru clasele muncitoare şi poporul muncitor. Deoarece socotim că poporul muncitor are nevoie de operele dvs., deoarece vă considerăm ca o parte a poporului muncitor, care trebuie să fiţi alături de toţi oamenii muncii în lupta pentru construirea socialismului. Pentru că arta, literatura, cultura este (sic!) o armă puternică în mîna clasei muncitoare“. Clasa muncitoare, fireşte, era mai degrabă cercul restrîns al Puterii (Biroul Politic, adică mai puţin de zece oameni) care se erija oneros în reprezentantul ei legitim. Lipsa de solidarizare cu Al. Jar din mai 1956 este simptomatică pentru fărîmiţarea din mediile scriitoriceşti, dar în acelaşi timp spune multe despre precaritatea stîngii intelectuale, singura care ar fi putut sfida Puterea de pe poziţiile unui marxism revizionist.

De multe ori spiritului critic din perioada precomunistă i s-a spus „obiectivism“, termen cu puternice conotaţii peiorative din perspectivă marxist-leninistă; de altfel, textul ideologic prin excelenţă al jdanovismului românesc, aparţinînd lui L. Răutu, s-a intitulat Împotriva obiectivismului şi cosmopolitismului burghez în ştiinţele sociale (1949). Spiritul nefast cenzorial al acestui document politic stalinist s-a păstrat pînă prin 1960. Critica şi autocritica au mers mînă în mînă cu impunerea unei singure metode de creaţie, realismul socialist. Abia spre 1965 toate aceste filtre cenzoriale au început să se şubrezească şi să lase loc şi unui timid spirit critic propriu unei discipline academice.

N. Ceauşescu a dorit să se delimiteze de epoca Dej şi să îşi înceapă conducerea cu cîteva acte normative fundamentale (între ele, Codul Penal şi legea educaţiei). Noua lege a învăţămîntului din 1968 a avut un important potenţial reformator şi a fost anunţată de studiile de documentare pregătitoare. Au fost traduşi în română şi cîţiva reprezentanţi ai gîndirii pedagogice occidentale. Cadrul legislativ mai favorabil studiului desprins de ideologic, la fel ca şi relaxarea cenzurii (proces vizibil încă de prin 1963), au încurajat dezvoltarea unui spirit critic în mediile literare, artistice şi academice în contradicţie cu metoda oficială a criticii şi a autocriticii şi cu „antiobiectivismul“ isteric clamat din 1949. Profilul revistelor academice şi al traducerilor se schimbă mult în raport cu anii 1950. Însă foarte repede Ceauşescu realizează că ar putea scăpa situaţia de sub control şi e primul care mutilează actul normativ sus amintit, cu care chiar el dorise atît de mult să se identifice. Imediat au urmat şi „tezele din iulie 1971“. Un semn că regimul a evoluat spre un soi de neostalinism este şi obsesia lui Ceauşescu de a transforma critica literară într-o formă cenzorială cu puternică dimensiune ideologică, la fel ca în anii 1950. Din documente reiese repulsia lui şi a elitei conducătoare din jurul său faţă de serii/colecţii inovatoare apărute la diverse edituri: Univers, Meridiane, Dacia ş.a.

Lumea universitară şi editorială implicată în procesul de traducere a unor autori occidentali – purtători ai unui spirit critic în răspăr – a folosit diverse tertipuri pentru a salva şi a tipări cărţi importante, de la luarea drept aliat a lui Marx la includerea autorului tradus în rîndul unei dezirabile intelectualităţi progresiste occidentale. Totuşi, studiile introductive şi prefeţele nu mai erau menite a deturna mesajul autorului introdus în circuit, ca în anii 1950, ci din contra. Regimul a răspuns cu limitarea acestor proiecte editoriale, reducerea numărului de titluri alocat, a hîrtiei tipografice, a tirajelor.

Previzibil, mediile intelectuale occidentalizante nu au reuşit să alinieze spaţiul românesc unor standarde comparabile cu lumea liberă. În plus, patologiile politice (ideologizarea, crearea unor profesori pe puncte, plagiatul, însuşirea de texte etc.) au invadat şi spaţiul academic. După 1989, toate aceste tare s-au multiplicat constituind o adevărată plagă, vădită mai ales în universităţile instituţiilor de forţă, cazone, compromiţînd doctoratul şi nu numai. 

Cristian Vasile este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „N. Iorga“ şi coeditor al revistei online Lapunkt.ro. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu, 1965-1974 (Humanitas, 2014). A coordonat un volum colectiv intitulat „Ne trebuie oameni!“ Elite intelectuale şi transformări istorice în România modernă şi contemporană“ (Cetatea de Scaun, 2017). Are în pregătire un volum despre literatură şi ideologie în anii 1970 şi 1980 şi o carte despre cercetarea ştiinţifică umanistă între 1948 şi 1965.

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Creșteri și descreșteri
Noi, românii, avem vorba aceasta despre noi înșine, „Ce-am fost și ce-am ajuns”.
Sever jpg
Cazaban jpg
„Adame, unde ești?“ Imagini și simboluri ale căderii omului
Semnificativ foarte este faptul că Adam și Eva nu au rămas cu rezultatul artizanatului lor grăbit și ipocrit, legat de conștiința propriei vini.
Stoica jpg
Ungureanu jpg
Bătaia cea ruptă din rai
Toată această conştiinţă a violenței creează o imagine a societății românești
Popa jpg
Mărire și decădere în istoria contemporană a Rusiei
Sigur, Putin încearcă să justifice ideologic acest război, însă justificările sale sînt străvezii, inconsistente, necredibile.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Aurul pur, urina sinceră
Amprenta creatorului va dispărea, opera de artă va arăta impecabil, dar autenticitatea ei va fi o iluzie.
p 10 WC jpg
Eul adevărat, eul autentic, eul perfect, eul dizolvat
David Le Breton evoca tentația „evadării din sine” ca „soluție la epuizarea resimțită în urma faptului de a trebui să fii în mod constant tu însuți”.
p 11 WC jpg
Autenticitate „Made in China”
Aceste grifonări rapide pe marginea conceperii autenticității în China sînt menite să arate că aceasta depășește antiteza paradigmatică dintre original și fals.
p 12 1 jpg
Autenticitatea românească între războaie: (dez)iluzii
Ce rămîne din subcultura românească interbelică a autenticității?
p 13 jpg
Biografiile culturale ale unui tricou
Un tricou alb de bumbac este la fel de banal, la o adică, și dacă are, și dacă nu are marca Kenvelo inscripționată pe față.
Bran Castle View of Countryside (28536914551) jpg
Pledoarie pentru metisaj
Scuze, dar nimeni sau nimic nu s-a născut dintr-unul…
640px Copyright (Simple English) Wikibook header png
Lista de supraveghere a raportului 301
Grație eforturilor noastre conjugate, România a reușit, după 25 de ani, să nu mai apară pe această „listă a rușinii”.
p 13 sus M  Chivu jpg
Două mesaje de la Greenpeace România
Oare cîți dintre noi nu s-au entuziasmat în fața unei oferte de 9 euro pentru un bilet de avion?
index jpeg 5 webp
„Turiști funerari”
Oare să rămînem acasă este cel mai cuminte lucru pe care l-am putea face spre binele planetei, adică al nostru?
p 10 M  Chivu jpg
Spovedania unui globe-trotter
Dar toate aceasta înseamnă că turismul de masă nu mai poate continua ca pînă acum, ci trebuie reinventat cu inteligență și sensibilitate.
997 t foto AN Stermin jpg
p 12 adevarul ro jpg
„Turiști mai puțini, impact economic mai mare” interviu cu Andrei BLUMER
Să caute destinații mai puțin populare și cu o ofertă bogată de experiențe în natură.
997 t foto Cosman jpeg
„One dollar” și o sticlă de apă
„One dollar”, atît este prețul unei sticle de apă de 0,5 litri în Cambodgia.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 jpg
Surpriza Bizanțului vesel
Nu s-a vorbit niciodată despre sexul îngerilor, în timpul asediului de la 1453 chiar nu avea nimeni timp de așa ceva.
p 13 jpg
„Cred că Cehov e mulțumit de spectacolul nostru“
Cehov este generos, are multe fațete și poți să-i montezi spectacolele în modalităţi stilistice foarte diferite.
p 14 jpg
E cool să postești jpeg
Să-ți asculți sau nu instinctul?
Totuși, urmînd ispita de a gîndi rapid, nu cădem oare în păcatul gîndirii pripite, în fapt un antonim pentru gîndire?

Adevarul.ro

image
Descoperire epocală lângă Sarmizegetusa Regia realizată cu LIDAR. Nimeni nu bănuia ce ascund munții VIDEO
Un loc plin de vestigii dacice, din Hunedoara, ascuns și neglijat complet în ultimele decenii de autorități, a fost cercetat recent de oamenii de știință, cu ajutorul tehnologiei LIDAR, iar rezultatele studiului sunt uimitoare
image
Turist amendat pentru că a urcat în Munții Piatra Craiului fără să aibă buletinul la el. De ce i-a dat dreptate judecătorul
Un turist amendat de Jandarmerie pentru că „aflându-se în Piatra Craiului, pe un traseu nemarcat, a refuzat să furnizeze date pentru stabilirea identităţii sale” a dat în judecată Jandarmeria Română.
image
Camioanele care au dus faima României în toată lumea. Povestea vehiculelor solide și fiabile, cu „atitudine“ spartană
Camioanele românești, realizate la uzinele din Brașov, au fost adaptate mereu vremurilor, cu o tehnologie de vârf și prețuri avantajoase, cucerind astfel piețele internaționale, chiar și pe cele de peste Ocean.

HIstoria.ro

image
Cine au fost cele trei soții ale lui Ștefan cel Mare? Familia și copiii domnului Moldovei
Ștefan cel Mare al Moldovei a fost căsătorit de trei ori, de fiecare dată luându-și de soţie o reprezentantă a unei mari familii aristocrate, de confesiune ortodoxă. Mai întâi, Ștefan s-a căsătorit, în vara anului 1463, într-un context în care plănuia organizarea unei cruciade ortodoxe împotriva Imperiului Otoman, cu Evdochia, care descindea după tată din neamul marilor duci ai Lituaniei. Tatăl ei, Alexandru al Kievului, era văr primar cu Cazimir al IV- lea, regele Poloniei și marele duce al Lit
image
Drumul României către Tratatul de la Trianon
Nimeni nu s-ar fi putut gândi la începutul anului 1918 la o schimbare totală în doar câteva luni a condițiilor dramatice în care se găsea România.
image
Tancurile în timpul Războiului Rece
Conflictul ideologic izbucnit între Uniunea Sovietică și aliații occidentali a dus la acumularea unor cantități enorme de material militar și la dezvoltarea inevitabilă a armei tancuri.