Cultul muncii în comunism

După 1945, la fel ca omologii lor din celelalte țări ale Europei Centrale și de Est în curs de sovietizare, și comuniștii români erau conștienți de simbolistica profund negativă, terifiantă de-a dreptul, pe care o aveau lozinci precum „Arbeit macht frei“ folosite de naziști. Prin urmare, în mod periodic, țineau să se delimiteze de reprezentanții celuilalt versant totalitar, cel fascist, atunci cînd venea vorba despre exaltarea virtuților muncii cu vocație „eliberatoare“, revoluționară. Acest proces de singularizare a comunismului era necesar și din considerente interne, identificabile înainte de 23 august 1944, deoarece atît dictatura regală a lui Carol al II-lea, cît și regimul antonesciano-legionar (ulterior și dictatura militară a mareșalului Antonescu) dezvoltaseră un „cult al muncii“ apropiat de cel al sistemelor politice de extremă dreapta. 

Tendința de plasare în antiteză cu trecutul pronazist și de contextualizare a cultului muncii, inspirat de sovietici, este vădită chiar în discursurile liderului comunist autohton Gheorghe Gheorghiu-Dej. În aprilie 1952, Gheorghiu-Dej afirma cu ocazia primului Congres al învățătorilor din Republica Populară Română că: „la baza concepției regimului de democrație populară asupra învățămîntului, asupra educației tineretului, stă nu cultul morții, ci cultul vieții, cultul muncii creatoare (subl. n.), cultul luptei dîrze pentru fericirea poporului“. Triada aceasta (viață, muncă, fericire) va reveni în mod constant în cuvîntările conducătorilor comuniști pînă în decembrie 1989, cu precizarea importantă că anumite concepte asociate întrebuințate în timpurile stalinismului dezlănțuit și, în general, în anii 1950 (stahanovism, realism socialist etc.) vor cădea în desuetudine sau vor fi abandonate. „Îndeplinirea anticipată a planului cincinal“ (popularizată și prin celebrele versuri „Cincinalu-n patru ani și jumătate“), umanismul socialist, umanismul revoluționar au devenit noile lozinci în ultimele decenii de comunism, sub guvernarea lui Nicolae Ceaușescu. 

O altă provocare pentru autoritățile regimului comunist a fost punerea în practică a principiilor leniniste și staliniste privitoare la „opoziția dintre munca intelectuală și munca fizică“, precum și la căile concrete de lichidare a „deosebirii esențiale“ între cele două tipuri de activitate în perioada zisă „de trecere de la socialism la comunism“. Mai concret, foarte curînd după abolirea monarhiei s-a ridicat următoarea întrebare: cît de mult pot fi „cruțați“ scriitorii, plasticienii, muzicienii, savanții și alți reprezentanți ai categoriilor intelectual-artistice de la rigorile muncii propriu-zise de funcționari, activiști și propagandiști ai noului regim, de la o muncă pentru care sînt retribuiți și care trebuie onorată cu un număr fix de ore (mai ales dacă această muncă nu este depusă pentru conceperea unei lucrări de artă)? Se înțelege că aceste opere de artă erau înfeudate comandamentelor culturale definite de instanțele ideologice oficiale. 

Spre exemplu, în august 1948, criticul și istoricul de artă Radu Bogdan, pe atunci foarte apropiat de ideologia culturală oficială, activa ca inspector general în Ministerul Artelor și Informațiilor și semnala șefilor săi ierarhici problema plasticienilor – cu precădere a celor din provincie – care se străduiesc să depună o activitate profesionistă în serviciul noului regim comunist, în slujba metodei realismului socialist, însă se confruntă nu doar cu lipsa materialelor necesare (culori, uleiuri, pensule etc.), cu cheltuielile mari pentru modele, cît mai ales cu realitatea muncii de artist amator care are și un serviciu de opt ore ca funcționar sau ca angajat în alt domeniu decît cel specific unui pictor sau sculptor. Prin urmare, timpul rămas disponibil pentru o creație artistică profesionistă îndatorată metodelor sovietice se restrîngea considerabil. Aceeași situație se regăsea și în cazul scriitorilor care acceptaseră pactul cu noua putere politică, astfel încît chiar în anul 1948 Iosif Chișinevschi și Leonte Răutu (conducătorii Agitprop-ului de la București) au fost nevoiți să dea asigurări intelectualilor din zona conformistă în legătură cu buna finanțare a domeniului cultural și cu gruparea în uniuni de creație care să răspundă cerințelor artiștilor atașați regimului. În mai puțin de un an au început să și apară aceste uniuni, însă sus-amintita întrebare și-a păstrat cumva relevanța pînă la finele guvernării comuniste. 

Cristian Vasile este cercetător ştiinţific dr. habil. la Institutul de Istorie „N. Iorga“, Academia Română. Predă în cadrul Şcolii de Studii Avansate a Academiei Române. Ultima carte publicată: Artiști și istorici de artă în detenția regimurilor totalitare, vol. 1 (în colaborare), Postmodernism Museum, 2023). Are în pregătire o carte despre Cercetarea umanistă din institutele Academiei între 1948 şi 1965 şi o biografie politică a lui Mihail Ralea.