Feţele social-democraţiei postbelice
Istoria social-democrației postbelice se împletește cu destinul politic al lui Constantin Titel Petrescu, președintele PSDR, un personaj caracterizat de o remarcabilă consecvență în privința susținerii unor principii. Pe lîngă aceasta, Titel Petrescu, nu doar lider politic, ci și teoretician și autor al unei monografii a mișcării socialiste autohtone, a avut și o anumită naivitate care avea să îi fie fatală. Privită de la stînga radicală, formațiunea condusă și gîndită de Titel Petrescu era un partid revizionist social-democrat; în perioada interbelică, pentru o vreme, comuniștii i-au numit „social-fasciști“ și aveau să reactiveze această sintagmă foarte curînd, în epoca uniformizării politice și a partidului unic.
Socialiștii de după 23 august 1944 au continuat să militeze pentru o organizare socială mai dreaptă și mai echitabilă; ba chiar au insistat – în răspăr cu tovarășii lor comuniști – pentru separarea statului de Biserică. Partidul lui Titel Petrescu își asuma încă mai multe teze marxiste, dar opta pentru o cale parlamentară, democratică de luptă politică în cadrele pluralismului. Const. Titel Petrescu acceptase colaborarea cu comuniștii în Guvernul Groza, dar nu putea admite alterarea independenței -PSDR, libertatea sa de mișcare, ca organism de sine stătător, precum și abdicarea de la opțiunea pluralismului politic. Însă aceste principii au fost puse curînd în pericol chiar din sînul partidului, de către aripa stîngă reprezentată de Lothar Rădăceanu și Ștefan Voitec. Titel Petrescu nu a înțeles imediat semnificațiile persecutării în 1945 a unui fost coleg de partid, Ion Flueraș, condamnat la finele anului într-un proces nedrept. În al doilea rînd, a acordat o încredere prea mare secondanților săi din conducerea -PSDR, Lothar Rădăceanu și Ștefan Voitec (compromiși, șantajabili – mai ales primul), care, odată ajunși în funcții ministeriale în Guvernul Groza, și-au format o redutabilă bază de putere, pe lîngă sprijinul comunist.
Conducerea PCR a perceput PSDR drept un concurent periculos pentru cîștigarea încrederii clasei muncitoare, categorie în numele căreia vorbeau ambele partide, prin urmare s-a folosit de slăbiciunile celor doi lideri ai aripii de stînga pentru a submina PSDR și a-i impune participarea alături de comuniști în alegerile preconizate pentru 1946. Constantin Titel Petrescu a militat ferm pentru menținerea independenței partidului său, insistînd ca PSDR să aibă o participare de sine stătătoare în alegeri. La 10 martie 1946, la congresul partidului, Titel Petrescu a încercat în van să își impună punctul de vedere. Uzînd de mase de manevră, de fals, de votul deschis, care să conducă spre o anumită decizie (cea procomunistă) și să îi înfricoșeze pe delegați, cuplul politic Rădăceanu-Voitec a cîștigat și l a constrîns pe Titel Petrescu să părăsească formațiunea. Noul partid creat, PSD Independent, nu s-a putut extinde, inclusiv din cauza piedicilor puse de guvern. În schimb, cuplul Rădăceanu-Voitec a condus partidul spre irelevanță, fiind silit să accepte în mai puțin de doi ani (la finele lui februarie 1948) topirea în Partidul Comunist rebotezat, cu ocazia așa-zisei unificări, Partidul Muncitoresc Român. Chipurile, clasa muncitoare s-ar fi regăsit reprezentată de către noua formațiune, transformată foarte curînd în partid unic. De fapt, era începutul unui regim totalitar care supunea inclusiv muncitorimea. În mai 1948, Titel Petrescu era arestat și sfîrșea în universul concentraționar. Contestatarii săi din sînul PSDR au fost onorați cu funcții, dar după 1948 și-au pierdut orice influență politică reală. Ba Ștefan Voitec avea să prezideze în 1974 înscăunarea unui președinte comunist cu sceptru monarhic, un caz extrem de suprarealism politic, departe de orice cadru ideologic socialist.
Dincolo de servilismul său procomunist, Ștefan Voitec s-a opus planurilor de reformă ale PCR, cel puțin în domeniul învățămîntului și cercetării. Din acest motiv a și fost schimbat în decembrie 1947 din funcția de ministru al Educației. Imediat, comuniștii au inițiat așa-zisa reformă în acest domeniu, avînd – între altele – și sprijinul nou-înființatei organizații, Uniunea Asociațiilor Elevilor din România (UAER), în fruntea căreia era foarte tînărul comunist Ion Iliescu. Cel din urmă și-a început și consolidat socializarea politică în era în care deja social-democrații erau etichetați drept social-fasciști. Cu un asemenea trecut, era puțin probabil ca după 1989 să devină un adevărat social-democrat. Ba chiar a ținut să marcheze o ruptură simbolică de social-democrația reprimată sub sistemul totalitar: a instrumentat condamnarea la congresul PSD din decembrie 2006 a „Raportului final“ al Comisiei Tismăneanu, raport care onora inclusiv memoria victimelor social-democrate, Constantin Titel Petrescu, Ion Flueraș, Iosif Jumanca, lideri socialiști persecutați de către regimul comunist.
Cristian Vasile este cercetător științific la Institutul de Istorie „N. Iorga“ și editor al revistei Lapunkt.ro. Cea mai recentă carte publicată: Viața intelectuală și artistică în primul deceniu al regimului Ceaușescu, 1965 1974 (Humanitas, 2014). Coordonează un proiect intitulat „Modernități fragmentare: elite intelectuale și transformări istorice în România contemporană“.
