Comuniştii şi receptarea lui Brâncuşi

Publicat în Dilema Veche nr. 645 din 30 iunie - 6 iulie 2016
Comuniştii şi receptarea lui Brâncuşi jpeg

După instaurarea Guvernului Petru Groza în martie 1945, prin diverşi intermediari, autorităţile procomuniste de la Bucureşti au încercat o apropiere de Constantin Brâncuşi, manifestîndu-şi disponibilitatea pentru achiziţionarea unor lucrări plastice ale maestrului de la Hobiţa (Alexandru Buican, Brâncuşi. O biografie, Bucureşti, 2006, p. 503). Această încercare de captare a bunăvoinţei a luat sfîrşit în perioada 1948-1949, epocă de apogeu a combaterii cosmopolitismului şi a nonrealismului în artă. În anii stalinismului integral, mai ales între 1949-1952, despre operele lui Brâncuşi se afirma constant pe canale oficiale că „nu mai au nimic comun cu specificul ţării sale“; în plus, Coloana fără sfîrşit de la Tîrgu Jiu a fost în pericol de a fi demolată în primăvara anului 1951 (Pavel Ţugui, Dosarul Brâncuşi, Cluj-Napoca, 2001, p. 65). Un subiect controversat este momentul respingerii de către oficialităţile comuniste a donaţiei făcute de C. Brâncuşi. În 1998, cînd scria despre raporturile lui Brâncuşi cu puterea comunistă de la Bucureşti, istoricul de artă Barbu Brezianu făcea următoarele precizări despre denigrările la care a fost supus reputatul sculptor aflat la Paris, începînd cu „încercarea neizbutită a primarului din Tîrgu Jiu, care a vrut să-i doboare Coloana pentru a fi topită – sau cu ofensele aduse în presă (…) şi sfîrşind, bănuim, cu respingerea donaţiei lucrărilor aflate în atelierul Impasse Ronsin – ofertă adresată probabil Academiei RPR, neacceptată însă, pesemne din pricina referatului negativ întocmit de fostul subinginer de poduri şi şosele Mihail Roller…“ (Barbu Brezianu, Brâncuşi în România, Bucureşti, 1998, p. 12).

Un număr important de creaţii aparţinînd lui Brâncuşi, pe care acesta le-a lăsat (sau intenţiona să le lase) moştenire României prin testament (la începutul anilor 1950), probabil împreună cu tot ce se afla în atelierul său din Impasse Ronsin, au ajuns la Muzeul Naţional de Artă din Paris, din cauza refuzului guvernului comunist de la Bucureşti de a-i accepta operele. Instanţele politico-ideologice (la instigarea unora precum Leonte Răutu, M. Roller, dar nu numai) au categorisit aceste opere – mai ales pe cele realizate după stabilirea în Occident – drept lucrări ale formalismului burghez cosmopolit, silind atît Academia RPR, cît şi cunoscuţi intelectuali umanişti să a­dop­te o poziţie asemănătoare. Totul a culminat cu şedinţe de înfierare la Secţiunea literar-artistică a Academiei de la începutul anului 1951 – dezvăluite de Petre Popescu-Gogan – în care cîţiva intelectuali proeminenţi au acceptat să ia cuvîntul şi să îl anuleze pe Brâncuşi ca artist (au ieşit în evidenţă: G. Călinescu, G. Oprescu, Al. Graur).

Cu timpul, percepţia oficială s-a nuanţat. Pavel Ţugui, care pretinde că a fost participant la iniţierea şi desfăşurarea evenimentelor artistice brâncuşiene din perioada 1954-1957, ce au culminat în decembrie 1956 cu deschiderea Expoziţiei retrospective Constantin Brâncuşi la Muzeul de Artă din Bucureşti, menţionează faptul că în decembrie 1953 a avut loc la Ministerul Culturii o întîlnire între conducerea departamentului şi cîţiva importanţi artişti (Camil Ressu, Boris Caragea, Ion Jalea, Iosif Iser, M.H. Maxy) pentru a întocmi o evidenţă a creaţiilor plastice brâncuşiene în vederea preconizatei celebrări a lui Brâncuşi la 80 de ani de viaţă (în 1956). P. Ţugui susţine că s-a luat atunci în calcul şi posibilitatea de a apela la bunăvoinţa autorului sau la unele muzee din străinătate şi că lui Camil Ressu i s-a propus să-i scrie lui Constantin Brâncuşi.

Deschiderea expoziţiei din decembrie 1956 la Bucureşti a fost precedată de o expoziţie omagială Brâncuşi în august 1956, la Muzeul de Artă din Craiova. În presa culturală – Contemporanul, Arta, Tînărul scriitor etc. – se putea vorbi în cheie favorabilă despre Brâncuşi. Era o perioadă de destindere, de încercare de cucerire a unor segmente ale exilului românesc, în special din Franţa (v., de pildă, şi turneul Teatrului Naţional la Paris). La 20 martie 1957, necrologul publicat în Scînteia se abţinea de la orice remarcă denigratoare la adresa marelui sculptor dispărut, ba chiar îl recupera pe Brâncuşi pentru cauza luptei maselor populare, prin invocarea faptului că „în 1907, anul răscoalelor ţărăneşti, el a expus la «Tinerimea artistică» o lucrare intitulată Fiul cîmpului“. Singurul element critic – formulat timid şi atenuat – era acela că, în timp, lucrările lui Constantin Brâncuşi din seria „Păsări măiastre“ (şi cele înrudite) au devenit mai abstracte. Dar lupta contra abstractismului nu era o dimensiune cenzorială aplicată în mod particular creaţiei brâncuşiene, ci exprima o orientare ideologică restrictivă specifică spaţiului comunist românesc în contrast cu situaţia din Cehoslovacia, Polonia şi Iugoslavia, unde supervizorii ideologici ai culturii din anii 1957-1958 au acordat artiştilor permisiunea de a se orienta spre abstracţie şi spre avangarda postbelică internaţională (Magda Cîrneci, Artele plastice în România 1945-1989, Bucureşti, 2000, pp. 57-58).

Că limitele receptării lui Brâncuşi erau încă foarte restrictive o dovedeşte şi acţiunea ideologică împotriva sculptorului Ion Vlasiu, care se pronunţase în legătură cu expoziţiile Brâncuşi, dar şi cu profilul artei plastice autohtone. Ion Vlasiu nu a respectat consemnul oficial, care pleda pentru un discurs „echilibrat“, care să nu includă şi referiri la aspectele indezirabile ale operei (latura nonrealistă) şi ale biografiei maestrului de la Hobiţa. Chiar Scînteia s a sesizat, criticîndu-l pentru aprecierea entuziastă pe care a dat-o întregii creaţii brâncuşiene. Instructorii de la Secţia Ştiinţă şi Cultură din subordinea lui Pavel Ţugui îl denunţau pe I. Vlasiu, în­tr un document din 11 noiembrie 1957, invocînd un articol al său publicat în numărul 3 din revista Arta plastică, în care Ion Vlasiu a susţinut „lipsa de perspectivă a artei româneşti“ (Arhivele Naţionale, Fond CC al PCR – Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 5/1957, f. 121).

În pofida aparenţei unui vînt restalinizator între 1958-1959, deschiderea către arta lui Brâncuşi a continuat, mai ales că statul român reluase participarea la Bienala de la Veneţia în 1956. În anul 1960, Jules Perahim – reprezentant al României la Bienală – nota în revista autohtonă de profil faptul că: „ultima retrospectivă [de la Bienala de la Veneţia], cu adevărat singura care merita să fie organizată, este cea închinată lui Brâncuşi. Nu vreau să discut, în aceste rînduri, părerea mea personală asupra fenomenului Brâncuşi. Un lucru este însă cert: că, pe plan internaţional, Brâncuşi este creator de şcoală“ („A XXX-a Bienală de la Veneţia“, Arta plastică, 4, 1960, p. 39). Cu toate acestea, abia după 1964 lui Constantin Brâncuşi i se pot dedica lucrări de mai mare amploare conţinînd revizuiri semnificative faţă de retorica politizată prezentă în sintezele de istoria artei de la începutul deceniului şase, iar Uniunea Artiştilor Plastici îi poate onora memoria cum se cuvine. G. Oprescu, cel care în martie 1951 se dezisese de Brâncuşi, deschidea în 1964 o nouă perspectivă asupra receptării (G. Oprescu, Brâncuşi, Bucureşti, EDP, 1964).

Cristian Vasile este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „N. Iorga“ şi coeditor al revistei Lapunkt.ro. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu, 1965-1974 (Humanitas, 2014). Pregăteşte un volum despre Literatură şi ideologie în anii 1970 şi 1980.

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Reacţia neaşteptată a doi şoferi ucraineni în faţa unui român. „Mi s-a făcut pielea de găină, n-am ştiut ce să răspund“
Un şofer român a povestit cum a decurs întâlnirea neaşteptată cu doi ucraineni la Berlin, într-o parcare. Cei doi au avut o reacţie emoţionantă atunci când au aflat că au în faţă un român.
image
Experienţa unui turist în Cluj: „Nu pare din România. Arată într-un fel... “
Un turist a relatat impresiile sale după ce a vizitat Clujul şi spune că oraşul arată diferit de alte localităţi din România. Turistul a făcut mai multe remarci şi a explicat ce l-a impresionat.
image
Staţiunea balneară construită de la zero într-un oraş din Ardeal. Când vor sosi primii turişti FOTO
Autorităţile din Alba au mai făcut un pas în procesul de finalizare a unei investiţii în valoare de circa 35 de milioane de lei privind construcţia staţiunii de băi sărate din oraşul Ocna Mureş.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.