"Balcanismul" românilor sub comunism - cîteva speculaţii

Publicat în Dilema Veche nr. 470 din 14-20 februarie 2013
"Balcanismul" românilor sub comunism   cîteva speculaţii jpeg

Să încercăm să privim critic următoarea percepţie/prejudecată. Dincolo de accepţiunea iniţială, balcanismul a ajuns să însemne şi: neseriozitate, nerespectarea cuvîntului dat, tribalism, sectarism, incapacitatea solidarităţii în momente esenţiale, dispreţuirea interesului public, inadecvarea în raport cu ideea pluralismului, înapoiere, subdezvoltare – pe scurt, modernizare eşuată sau incompletă. Implantat în sud-estul Europei, regimul comunist a ajuns să accentueze această ultimă caracteristică, speculînd în acelaşi timp tarele de la nivelul societăţii creionate la început. Iar această instrumentalizare s-a făcut în beneficiul sistemului dictatorial, care s-a perpetuat într-o formulă închistată, dogmatică, în răspăr cu desfăşurările din Europa Centrală (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia). În plus, apartenenţa la Biserica Ortodoxă a majorităţii românilor, ca şi a altor balcanici căzuţi sub dominaţie comunistă, a inhibat capacitatea de rezistenţă a indivizilor în faţa abuzurilor statului, (şi) din cauza relaţiei de simfonie cu puterea politică, specifică tradiţiei religioase răsăritene.

Pot fi aduse argumente care să susţină aceste afirmaţii, dar probabil că nu regăsim aici întregul adevăr. În plus, Iugoslavia se abate de la descrierea de mai sus (după un radicalism comunist în primii ani postbelici), deşi va sfîrşi în postcomunism ca victimă a tribalismului. Spre deosebire de Polonia, în Cehoslovacia, Biserica Romano-Catolică, deşi majoritară – dar pusă în umbră de secularizare şi industrializare –, nu are vreo contribuţie semnificativă la cristalizarea disidenţei sau a culturii (politice) alternative. Pe de altă parte, ca să punem şi alte argumente în balanţă şi să reluăm un stereotip huntingtonian – acela al faliei culturale, – este o simplă întîmplare că principalele sfidări la adresa regimului comunist din România au venit de peste munţi? Timişoara – Cluj, octombrie 1956; Valea Jiului, august 1977; Braşov, 15 noiembrie 1987; Timişoara, decembrie 1989. Probabil că nu, şi la această diferenţă de atitudine în raport cu puterea politică a contribuit şi existenţa în Transilvania/Banat a altui tip de solidaritate, de vecinătate. Pe de altă parte, România sub comunism (inclusiv Ardealul) s-a uniformizat în rău. Să ne desprindem cumva de logica cu care operează „psihologia popoarelor“ şi să admitem că „balcanismul“ – dacă chiar a existat şi a fost un fel de povară – nu se referă la „sufletul românesc“, ci la ansamblul relaţiilor dintre instituţii şi individ, dintre administraţie şi cetăţean (deşi, prin modul în care este tratat, nu mai este chiar cetăţean, prin prisma accepţiunii occidentale).

În ceea ce priveşte raporturile dintre Biserică şi Stat, a existat un tip special de „simfonie“ sub comunism, fie că îl numim „asime-tric“, dezechilibrat sau în alt fel. Vorbind despre cazul Bisericii Ortodoxe Bulgare, Carsten Riis a remarcat distincţia cu care au operat comuniştii de la Sofia – din 1946 pînă în 1989 – între dimensiunea „naţională“ şi cea religioasă a Bisericii de la sud de Dunăre. Biserica a fost acceptată în sistemul politic (şi în virtutea faptului că sub dominaţia otomană a prezervat identitatea naţională), dar această „toleranţă“ coexistă cu eforturile statului comunist de îngrădire a manifestărilor religioase, decurgînd din asumarea ateismului de sorginte sovietică. Deşi, din această perspectivă, ortodoxia este purtătoare a unei „ideologii suspecte“, confruntarea directă şi decisivă între cele două entităţi, pe temeiuri marxist-leniniste, este evitată. Aceeaşi diferenţiere este aplicată şi de comuniştii de la Bucureşti în raport cu Biserica Ortodoxă Română. Numai că despărţirea dintre Stat şi Biserică este chiar mai puţin evidentă; spre deosebire de legislaţia postbelică bulgară (Constituţia şi legea privitoare la cultele religioase), cea română nu proclamă explicit separarea dintre Biserică şi Stat. Biserica este despărţită doar de şcoală, iar acest fapt se produce abia în 1952, deci la patru ani distanţă în comparaţie cu Bulgaria. Moartea violentă a Bisericii Române Unite reprezintă o formă stranie de prozelitism de stat, de care beneficiază Biserica Ortodoxă.

Construcţia naţională şi statală românească seamănă cu cea balcanică. Statul este cel care a format naţiunile în Balcani, iar solidarităţile organizate au dobîndit un rol aproape sufocant. Privit astfel, naţionalismul românesc pare că îngrădeşte coagularea împotriva „ocupantului“ din interior. Voi glosa pe marginea unei fraze a profesorului Al. Duţu: „Peninsula a născut «balcanismul» atunci cînd statele nou create au început să se bată între ele, cînd naţionalismul a stîrnit antisemitismul...“ Mai ales după 1960-1964, regimul comunist şi-a cîştigat susţinerea (integrală sau parţială) – sau măcar neutralitatea binevoitoare – a unei bune părţi a intelectualităţii româneşti. Antisovietismul şi chiar rusofobia acestor elite au putut fi exploatate după 21 august 1968, chiar şi cînd politica internă devenise din ce în ce mai restrictivă, iar urmele „liberalizării“ aproape că dispăruseră. Dar a mai existat un element, un factor intern, care ţine de definirea naţională şi de lupta pentru accesul la resurse. Istoriografia autohtonă nu a reuşit să surprindă la adevăratele dimensiuni tensiunea interetnică, îndeosebi româno-evreiască, din viaţa intelectuală postbelică.

Dacă abordăm problematica aceasta în sens strict etnic, avem de-a face – după 1945/1948 – cu o suprareprezentare evreiască, atît în principalele instituţii cultural-artistice, cît şi în instanţele cenzoriale, propagandistice şi ideologice (cu rol de supervizare a lumii intelectuale). Mulţi intelectuali români au perceput ocupaţia sovietică, dimpreună cu comunizarea ce a urmat, drept o catastrofă naţională; dar aproape la fel de palpabilă şi dramatică a fost constatarea că importante funcţii de conducere şi decizie din sistemul cultural, editorial şi educaţional sînt ocupate de neromâni, în special de evrei. Concluzia generalizatoare şi eronată s-a impus, chiar dacă numărul evreilor din aparatul cultural ideologic era insignifiant în raport cu cifra totală a minorităţii evreieşti, care atingea cîteva sute de mii. Nu discutăm aici nici cît de evrei mai puteau fi un Leonte Răutu et co.; anumiţi autori chiar au vorbit despre un antisemitism evreiesc la vîrful PMR/PCR.

Nu puţini români au văzut în procesul de omogenizare etnică de la vîrful Partidului şi al birocraţiei culturale o benefică eliminare a alogenilor din funcţii de conducere; percepţia era cu atît mai accentuată din perspectiva celor care fie fuseseră eliminaţi din diverse instituţii (sau măcar retrogradaţi), fie avuseseră rude care au suferit demascări, arestări, confiscări ale proprietăţilor etc., iar cel învinuit era „străinul“ – în principal evreul (comunist). Pe lîngă această confruntare pentru alocarea resurselor din lumea culturală, mai ales odată cu condamnarea intervenţiei sovietice în Cehoslovacia, Nicolae Ceauşescu şi PCR au devenit probabil, în ochii multora, expresia instituţională a unui naţionalism dezirabil, o continuare a naţionalismului românesc inter- şi antebelic. Vrăjite şi de această formă de naţionalism, influente grupări intelectuale au asistat pasiv la radicalizarea ideologică a regimului, la constrîngerile de tot felul; mulţi s-au refugiat într-un „exil interior“ care, în dese rînduri, a fost botezat după 1989 „rezistenţă prin cultură“ (utilizarea sintagmei în postcomunism mi se pare o probă majoră de superbie „balcanică“, fiind autojustificatoare, ultrasubiectivă, lipsită de modestie – v. activismul omologilor din Polonia anilor ’80, de exemplu).

Indiferent de justeţea aserţiunilor de mai sus, a privi prea mult (şi pieziş) în trecut şi a învinovăţi mereu „balcanismul“ românesc pentru conformismul din comunism pot fi (şi) semnul unei grave nevroze intelectuale. Ţine şi de noi să ieşim din logica stereotipului. Dincolo de „balcanism“, esenţial rămîne caracterul totalitar al regimurilor comuniste, indiferent că s-au instalat în Germania de Est, Europa Centrală sau Balcani.

Cristian Vasile este istoric, cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de Istorie „N. Iorga“, în programul „România şi Europa în secolul XX“. Cea mai recentă carte publicată: Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej, Humanitas, 2011.

Foto: L. Muntean

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.