"Balcanismul" românilor sub comunism - cîteva speculaţii
Să încercăm să privim critic următoarea percepţie/prejudecată. Dincolo de accepţiunea iniţială, balcanismul a ajuns să însemne şi: neseriozitate, nerespectarea cuvîntului dat, tribalism, sectarism, incapacitatea solidarităţii în momente esenţiale, dispreţuirea interesului public, inadecvarea în raport cu ideea pluralismului, înapoiere, subdezvoltare – pe scurt, modernizare eşuată sau incompletă. Implantat în sud-estul Europei, regimul comunist a ajuns să accentueze această ultimă caracteristică, speculînd în acelaşi timp tarele de la nivelul societăţii creionate la început. Iar această instrumentalizare s-a făcut în beneficiul sistemului dictatorial, care s-a perpetuat într-o formulă închistată, dogmatică, în răspăr cu desfăşurările din Europa Centrală (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia). În plus, apartenenţa la Biserica Ortodoxă a majorităţii românilor, ca şi a altor balcanici căzuţi sub dominaţie comunistă, a inhibat capacitatea de rezistenţă a indivizilor în faţa abuzurilor statului, (şi) din cauza relaţiei de simfonie cu puterea politică, specifică tradiţiei religioase răsăritene.
Pot fi aduse argumente care să susţină aceste afirmaţii, dar probabil că nu regăsim aici întregul adevăr. În plus, Iugoslavia se abate de la descrierea de mai sus (după un radicalism comunist în primii ani postbelici), deşi va sfîrşi în postcomunism ca victimă a tribalismului. Spre deosebire de Polonia, în Cehoslovacia, Biserica Romano-Catolică, deşi majoritară – dar pusă în umbră de secularizare şi industrializare –, nu are vreo contribuţie semnificativă la cristalizarea disidenţei sau a culturii (politice) alternative. Pe de altă parte, ca să punem şi alte argumente în balanţă şi să reluăm un stereotip huntingtonian – acela al faliei culturale, – este o simplă întîmplare că principalele sfidări la adresa regimului comunist din România au venit de peste munţi? Timişoara – Cluj, octombrie 1956; Valea Jiului, august 1977; Braşov, 15 noiembrie 1987; Timişoara, decembrie 1989. Probabil că nu, şi la această diferenţă de atitudine în raport cu puterea politică a contribuit şi existenţa în Transilvania/Banat a altui tip de solidaritate, de vecinătate. Pe de altă parte, România sub comunism (inclusiv Ardealul) s-a uniformizat în rău. Să ne desprindem cumva de logica cu care operează „psihologia popoarelor“ şi să admitem că „balcanismul“ – dacă chiar a existat şi a fost un fel de povară – nu se referă la „sufletul românesc“, ci la ansamblul relaţiilor dintre instituţii şi individ, dintre administraţie şi cetăţean (deşi, prin modul în care este tratat, nu mai este chiar cetăţean, prin prisma accepţiunii occidentale).
În ceea ce priveşte raporturile dintre Biserică şi Stat, a existat un tip special de „simfonie“ sub comunism, fie că îl numim „asime-tric“, dezechilibrat sau în alt fel. Vorbind despre cazul Bisericii Ortodoxe Bulgare, Carsten Riis a remarcat distincţia cu care au operat comuniştii de la Sofia – din 1946 pînă în 1989 – între dimensiunea „naţională“ şi cea religioasă a Bisericii de la sud de Dunăre. Biserica a fost acceptată în sistemul politic (şi în virtutea faptului că sub dominaţia otomană a prezervat identitatea naţională), dar această „toleranţă“ coexistă cu eforturile statului comunist de îngrădire a manifestărilor religioase, decurgînd din asumarea ateismului de sorginte sovietică. Deşi, din această perspectivă, ortodoxia este purtătoare a unei „ideologii suspecte“, confruntarea directă şi decisivă între cele două entităţi, pe temeiuri marxist-leniniste, este evitată. Aceeaşi diferenţiere este aplicată şi de comuniştii de la Bucureşti în raport cu Biserica Ortodoxă Română. Numai că despărţirea dintre Stat şi Biserică este chiar mai puţin evidentă; spre deosebire de legislaţia postbelică bulgară (Constituţia şi legea privitoare la cultele religioase), cea română nu proclamă explicit separarea dintre Biserică şi Stat. Biserica este despărţită doar de şcoală, iar acest fapt se produce abia în 1952, deci la patru ani distanţă în comparaţie cu Bulgaria. Moartea violentă a Bisericii Române Unite reprezintă o formă stranie de prozelitism de stat, de care beneficiază Biserica Ortodoxă.
Construcţia naţională şi statală românească seamănă cu cea balcanică. Statul este cel care a format naţiunile în Balcani, iar solidarităţile organizate au dobîndit un rol aproape sufocant. Privit astfel, naţionalismul românesc pare că îngrădeşte coagularea împotriva „ocupantului“ din interior. Voi glosa pe marginea unei fraze a profesorului Al. Duţu: „Peninsula a născut «balcanismul» atunci cînd statele nou create au început să se bată între ele, cînd naţionalismul a stîrnit antisemitismul...“ Mai ales după 1960-1964, regimul comunist şi-a cîştigat susţinerea (integrală sau parţială) – sau măcar neutralitatea binevoitoare – a unei bune părţi a intelectualităţii româneşti. Antisovietismul şi chiar rusofobia acestor elite au putut fi exploatate după 21 august 1968, chiar şi cînd politica internă devenise din ce în ce mai restrictivă, iar urmele „liberalizării“ aproape că dispăruseră. Dar a mai existat un element, un factor intern, care ţine de definirea naţională şi de lupta pentru accesul la resurse. Istoriografia autohtonă nu a reuşit să surprindă la adevăratele dimensiuni tensiunea interetnică, îndeosebi româno-evreiască, din viaţa intelectuală postbelică.
Dacă abordăm problematica aceasta în sens strict etnic, avem de-a face – după 1945/1948 – cu o suprareprezentare evreiască, atît în principalele instituţii cultural-artistice, cît şi în instanţele cenzoriale, propagandistice şi ideologice (cu rol de supervizare a lumii intelectuale). Mulţi intelectuali români au perceput ocupaţia sovietică, dimpreună cu comunizarea ce a urmat, drept o catastrofă naţională; dar aproape la fel de palpabilă şi dramatică a fost constatarea că importante funcţii de conducere şi decizie din sistemul cultural, editorial şi educaţional sînt ocupate de neromâni, în special de evrei. Concluzia generalizatoare şi eronată s-a impus, chiar dacă numărul evreilor din aparatul cultural ideologic era insignifiant în raport cu cifra totală a minorităţii evreieşti, care atingea cîteva sute de mii. Nu discutăm aici nici cît de evrei mai puteau fi un Leonte Răutu et co.; anumiţi autori chiar au vorbit despre un antisemitism evreiesc la vîrful PMR/PCR.
Nu puţini români au văzut în procesul de omogenizare etnică de la vîrful Partidului şi al birocraţiei culturale o benefică eliminare a alogenilor din funcţii de conducere; percepţia era cu atît mai accentuată din perspectiva celor care fie fuseseră eliminaţi din diverse instituţii (sau măcar retrogradaţi), fie avuseseră rude care au suferit demascări, arestări, confiscări ale proprietăţilor etc., iar cel învinuit era „străinul“ – în principal evreul (comunist). Pe lîngă această confruntare pentru alocarea resurselor din lumea culturală, mai ales odată cu condamnarea intervenţiei sovietice în Cehoslovacia, Nicolae Ceauşescu şi PCR au devenit probabil, în ochii multora, expresia instituţională a unui naţionalism dezirabil, o continuare a naţionalismului românesc inter- şi antebelic. Vrăjite şi de această formă de naţionalism, influente grupări intelectuale au asistat pasiv la radicalizarea ideologică a regimului, la constrîngerile de tot felul; mulţi s-au refugiat într-un „exil interior“ care, în dese rînduri, a fost botezat după 1989 „rezistenţă prin cultură“ (utilizarea sintagmei în postcomunism mi se pare o probă majoră de superbie „balcanică“, fiind autojustificatoare, ultrasubiectivă, lipsită de modestie – v. activismul omologilor din Polonia anilor ’80, de exemplu).
Indiferent de justeţea aserţiunilor de mai sus, a privi prea mult (şi pieziş) în trecut şi a învinovăţi mereu „balcanismul“ românesc pentru conformismul din comunism pot fi (şi) semnul unei grave nevroze intelectuale. Ţine şi de noi să ieşim din logica stereotipului. Dincolo de „balcanism“, esenţial rămîne caracterul totalitar al regimurilor comuniste, indiferent că s-au instalat în Germania de Est, Europa Centrală sau Balcani.
Cristian Vasile este istoric, cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de Istorie „N. Iorga“, în programul „România şi Europa în secolul XX“. Cea mai recentă carte publicată: Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej, Humanitas, 2011.
Foto: L. Muntean
