O nenorocire nu vine niciodată singură

„O nenorocire nu vine niciodată singură!“ – această veche vorbă românească se aplică şi în cazul celor două mari cutremure de pămînt din secolul al XX-lea (produse la 10 noiembrie 1940 şi la 4 martie 1977). Prima catastrofă naturală era însoţită de consolidarea guvernării legionaro-antonesciene, de masacrele de la Jilava şi uciderea unor personalităţi precum Virgil Madgearu şi Nicolae Iorga într-o Românie care oricum suferise traume şi înainte, în vară, fiind sfîrtecată din punct de vedere teritorial. Peste aproape patru decenii, cutremurul din 1977 a fost momentul prielnic folosit de Nicolae Ceauşescu atît pentru „sistematizarea“ urbană din Bucureşti şi din alte oraşe (însemnînd, de fapt, demolarea cu precădere a cadrului arhitectural „burghez“), cît şi pentru anihilarea mişcării Goma, adică a firavei disidenţe autohtone. Desfiinţarea Comitetului pentru Presă nu a însemnat suprimarea cenzurii instituţionalizate, ci, din contra, întărirea ei, prin multiplicarea filtrelor cenzoriale (la nivel de CCES, în redacţii, edituri, la AGERPRES ş.a.m.d.).

Salvarea patrimoniului (cultural, arhitectural, ecleziastic) afectat grav de cutremur nu se afla printre priorităţile lui N. Ceauşescu, ba din contra (cazul Bisericii Enei din centrul Bucureştiului este grăitor în acest sens). Pare că liderul comunist se gîndeşte în primul rînd la salvarea Planului cincinal 1976-1980 şi la refacerea infrastructurii politice şi ideologice (între altele, imediat după 4 martie 1977 se discută şi proiectul de lege privind normele de adresare, act normativ prin care cuvintele „domn“ şi „doamnă“ sînt înlocuite cu „cetăţean/ă“ şi „tovarăş/ă“, ca expresie a dorinţei de depăşire a rămăşiţelor societale burgheze; demolarea cartierelor datînd de dinainte de 1945 completează tabloul intenţiei de rupere cu trecutul precomunist).

Anturajul lui Ceauşescu, cunoscîndu-i „sensibilităţile“, a căutat în mod sistematic să îl „cruţe“, inclusiv prin ascunderea sau cosmetizarea primelor date privitoare la numărul de victime de la cutremur. Cum liderul suprem ţine totuşi să meargă la faţa locului, în mijlocul dezastrului, descoperirea cadavrelor este mai greu de tăinuit şi presupune o complicitate deplină a subordonaţilor săi. Cînd îşi asumă rolul de salvator deplasîndu-se la ruinele fostului bloc „Scala“ din Bulevardul Magheru, în speranţa că în subsoluri s-ar mai putea identifica supravieţuitori, chiar la cîteva săptămîni distanţă de momentul 4 martie 1977, demnitarii care îl însoţesc (primarul Capitalei, Ion Dincă, Ion Traian Ştefănescu ş.a.) – terifiaţi că ar putea fi mustraţi de Elena Ceauşescu – se înţeleg să îl mintă şi să îi ascundă faptul că sub dărîmături se află oameni decedaţi, inclusiv un bebeluş (cf. Ion Traian Ştefănescu, Întîlniri cu Nicolae Ceauşescu, Editura Mediafax, Bucureşti, 2018, pp. 85-86).

Cutremurul este şi o bună ocazie pentru exacerbarea cultului personalităţii, instanţele propagandistice exploatînd la maximum vizitele şi deplasările „de lucru“ în decursul cărora Ceauşescu a dat „indicaţii preţioase“ privind reconstrucţia şi „lichidarea urmărilor“ cutremurului. Totodată, pe parcursul anului 1977 statisticile despre cutremur şi lichidarea consecinţelor seismului sînt puternic cosmetizate. Înalţi activişti de partid, membri ai nomenclaturii, precum şi ziarişti se simt datori să pomenească faptul că în toamna lui 1977 totul a revenit aproape la normal tocmai datorită indicaţiilor secretarului general al partidului unic. O notă discordantă face doar „măgarul“ de Paul Goma, scriitorul rebel calificat ca atare chiar de către Ceauşescu la 30 martie 1977. Goma pare părăsit de breasla oamenilor de litere care îşi continuă, în mod conformist, „rezistenţa prin cultură“, inclusiv prin adaptarea la noul tip de cenzură. Nici solidarizarea cu minerii grevişti la început de august 1977 nu este pe agenda „rezistenţilor“. Gheorghe Ursu, un inginer apropiat de mediile scriitoriceşti, avea însă o preţuire specială pentru curajul lui Goma (vezi Gheorghe Ursu, Europa mea, prefaţă de Andrei Ursu, postfaţă de Ştefan Bosomitu, Editura Polirom, Bucureşti, 2021, p. 12). Să mai amintim că, la finele lui martie, cu ocazia şedinţei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, Ceauşescu a făcut celebra afirmaţie: „Să ştiţi că, dacă demolăm tot Bucureştiul, va fi frumos“ (Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 42/1977, f. 1). Cei 30 de membri ai CPEx îl aprobă şi plusează cu servilismul deja intrat în rutină. Acum s-au creat, de fapt, toate premisele pentru demolarea centrului istoric al Capitalei şi al altor oraşe, dimpreună cu cartierele şi bisericile/mănăstirile indezirabile.

Mai trebuie remarcată şi insistenţa lui Ceauşescu de a se adopta cît mai repede un program suplimentar de dezvoltare economico-socială a României, precum şi nerăbdarea lui de a i se prezenta raportul cu privire la activitatea desfăşurată pentru lichidarea urmărilor cutremurului, un document în care era obligatoriu ca cifrele să indice depăşirea şocului generat de seismul din martie şi „să arate bine“ pe hîrtie. Minciuna prin statistici se extinde de la domeniul industrial-agricol şi la cel legat de evidenţele privitoare la repararea/renovarea/consolidarea fondului imobiliar şi a unităţilor economice sau şcolare lovite de catastrofa din 4 martie 1977.

Mai gravă este dorinţa lui Ceauşescu de a se face economii inclusiv în ceea ce priveşte consolidarea clădirilor avariate. La o şedinţă din 4 iulie 1977, liderul comunist ordonă sistarea oricăror lucrări de consolidare. Inginerul Gheorghe Ursu, realizînd gravitatea acestei dispoziţii, a informat postul de radio Europa Liberă. Va fi unul dintre principalele motive pentru care a intrat în atenţia Securităţii; pînă la urmă, poliţia politică ceauşistă l-a şi lichidat peste mai puţin de un deceniu recurgînd la Miliţie şi la subterfugiul odios al unor învinuiri de drept comun.

Cristian Vasile este cercetător ştiinţific dr. habil. la Institutul de Istorie „N. Iorga“ al Academiei Române. Predă în cadrul Şcolii de Studii Avansate a Academiei Române. Ultima carte publicată: Centenarul femeilor din arta românească, vol. 3, Artiste uitate din România. Cercetări şi studii despre contribuţia femeilor la istoria artei româneşti (în colaborare, Postmodernism Museum, 2021). Are în pregătire o carte despre Cercetarea umanistă din institutele Academiei între 1948 şi 1965 şi o biografie politică a lui Mihail Ralea.

Foto: adevarul.ro / AFP