Pelerinaje şi politică, politica pelerinajelor

Revista

, numărul din septembrie 2008. Printre reţetele de conserve de toamnă şi prăjituri de casă, se poate citi şi un reportaj despre pelerinajul ocazionat de sărbătoarea din 15 august la Mănăstirea Nicula, intitulat „Hram Nicula. Ortodoxia trăieşte în noi“. Autorul menţionează întîlnirea cu un pelerin, „un moşneag care a ales să facă drumul smereniei“. Contrar a ceea ce se putea aştepta cititorul, „nu-i deloc fericit“. Motivul îl aflăm imediat: „Anu’ aista nu fui vrednic. N-a fost chip să mă închin. Fură iarăşi domnii cei mari primii. Da’ le-o ierta Dumnezeu că nu mai au respect şi mie că nu am fost vrednic să ajung mai din timp“ (Cristian Ionaşcu, „Hram Nicula. Ortodoxia trăieşte în noi“, revista

nr. 9/2008). Am ales tocmai acest fragment, dintre alte sute disponibile din presă, nu pentru a ilustra faptul că pelerinajul a devenit subiect de consum într-o revistă plină cu reţete culinare apetisante, destinate unui public nu foarte diferit de cel al pelerinajelor. 

Mai degrabă am dorit să prezint un fragment reprezentativ pentru modul în care prezenţa politicului (în relaţie cu pelerinajul) este reflectată în presă: într-o cheie mai degrabă ironică, politicianul cel rău şi nesincer fiind aproape mereu la concurenţă cu „bunul“ pelerin. Şi totuşi… Pelerinajul şi locurile de pelerinaj au avut dintotdeauna a face cu fenomenele politice, indiferent de religie sau de localizarea lor geografică. Iată cîteva motive. Pelerinajele sînt centre de putere religioasă (spirituală) în care rîuri de oameni, prezenţi în flux constant, cheltuiesc sume de bani şi dispun de timp, nu întotdeauna unul ritual, timp pe care-l pot investi dezinteresat. Pasiunea, emoţia, entuziasmul sînt deja prezente la apel în orice pelerinaj, masele sînt pregătite pentru a primi mesaje cu încărcătură sacră sau patriotică. Iar Sacrul, cu majusculă, a făcut parte mereu din structura intimă a oricărei puteri seculare. Chiar şi pelerinajele cele mai „religioase“ cu putinţă, de la Medjugorje la

-urile din Egipt, se înscriu în jocul de putere şi influenţă al puterilor locale, regionale, naţionale şi uneori chiar transnaţionale. Ele aduc împreună diverse forme de birocraţie, reguli, partide, personalităţi locale, care nu ezită să folosească în scop personal o parte din repertoriul religios şi istoric deja constitut.

Una dintre cele mai întîlnite intruziuni ale politicului în pelerinaje este sprijinirea infrastructurii, a construcţiei facilităţilor unui loc de pelerinaj (adăpost, hrană) cu forţe de ordine. În sens negativ, a existat mereu un potenţial subversiv al pelerinajelor, deoarece există în orice moment pericolul posibil al producerii unor îmbulzeli sau accidente în rîndul mulţimii, care va dăuna imaginii de ansamblu a Puterii.  Utilizarea forţei fizice în cadrul perimetrului pelerinajelor (Jandarmerie, Poliţie, Poliţie Locală) arată deci legătura dintre putere şi religie în pelerinaje. Iar în cazul specific al pelerinajelor din România, celebra şi atît de subtila „simfonie bizantină“ a raportului Biserică-Stat trece prin braţul vînjos al jandarmilor care păstrează ordinea. Nu este o glumă sau o ironie afirmaţia anterioară. Dintotdeauna forţa fizică a fost braţul secular al legii, o introducere fără mediator în inima sacrului, ale cărui coordonate sînt Forţa şi Permanenţa. Sacrul însuşi face parte din structura Puterii. A oricărei puteri seculare, declinat în diferite forme de manifestare. Pelerinii înşişi, prin numărul, diversitatea, originea lor atît de diversă, totul pe fondul ameninţării mondiale a atentatelor şi terorismului, sînt şi motiv de îngrijorare politică, nu doar o resursă. O masă atît de mare de oameni, ce poate deborda oricînd pe străzile unui oraş ca Iaşi sau Bucureşti, ca urmare a unui incident neprevăzut, constituie, repet, un serios motiv de teamă. Dar cum să efectuezi controlul acestora, fără a înăbuşi spontaneitatea şi fantezia religiei populare, cea care animă un pelerinaj? 

O altă formă relativ recentă de intruziune discretă, dar tenace, a politicului în pelerinaje o reprezintă practicile unor administraţii locale de a finanţa, parţial sau integral, costurile deplasării la locul de pelerinaj – ceea ce eu aş numi „autobuzele pelerino-electorale“ – sau a suporta o parte din costurile, destul de ridicate în continuare, ale deplasării la locurile sfinte. Chiar dacă nu putem afirma că este vorba de o practică generalizată, ci mai degrabă de un climat de improvizaţie, ea utilizează, de fapt, potenţialul popular de simpatie al pelerinajelor. Se doreşte îmbunătăţirea imaginii organizatorilor spaţiului public, ideea că sînt „buni creştini“ şi filantropi, două trăsături atît de valorizante în Orient. Nu este o practică specifică doar pentru noi. Sponsorizarea deplăsărilor la Mecca

este monedă curentă în islamul contemporan, costurile fiind suportate de oameni politici şi de afaceri. Sponsorizări agresive sînt raportate chiar la locul pelerinajului, cel mai adesea colaborări între oameni de afaceri locali şi mari companii transnaţionale din domeniul agro-alimentar. 

Demnitarii, oamenii politici de nivel înalt, dregătorii au fost mereu prezenţi de-a lungul timpului la marile hramuri şi sărbători. În descrierea pe care o face „sărbătorii de mare slavă întru cinstirea Sfintei noastre maica Parascheva“, din perioada domniei

lui Vodă Gheorghe Duca (1679), Mihail Sadoveanu construieşte o tipologie pelerină („monahi, răzeşi, mojici, babe descîntătoare, slăbănogi de toate felurile“), care se încheie cu prezenţa lui Vodă, a curţii sale şi a „cinstiţilor boieri şi jupînese cu coconii şi duducile lor, cu feţe luminoase şi straie scumpe“. Cercetătoarea Violeta Barbu notează faptul că foarte mulţi cronicari străini în trecere prin principatele româneşti în veacurile XVII-XIX au lăsat „note pitoreşti“ despre acest tip de evenimente, iar „istoria recentă nu a pregetat să descopere bogăţia semantică a acestui spectacol public, în care Biserica şi Domnia sînt indisolubil legate pentru a se legitima reciproc“. 

Dincolo de istorie şi de transmiterea „memoriei lungi“ a pelerinajului, inclusiv prin fidelitatea pe care clasele conducătoare i-au arătat-o, rămîne în continuare problema ambivalenţei politicului în pelerinaj, a efectelor asupra corpului social în ansamblu, dublate de persistenţa şi reminiscenţele „simfoniei bizantine“. Pelerinajul este un instrument eficace de construire şi de identificare cu naţiunea şi moştenirea sa, atît pentru Biserică, cît şi pentru clasa politică – a se vedea în acest sens prezenţa lui Emil Constantinescu la Iaşi înainte alegerilor prezidenţiale din 1996 sau a lui Victor Ponta în 2014. Episodul reprezintă un simbol al valorificării geografiei identitare şi al simbolismului istoric şi social. Sfînta Paraschiva „continuă să fie solicitată şi astăzi pentru a învesti

ai comunităţii, un adevărat depozit simbolic de prestigiu pentru comunitate“, după cum remarcă Anca Manolescu. În alte spaţii geografice, dar tot de extracţie ortodoxă (ne referim aici la Grecia), prezenţa masivă a oamenilor politici la hramuri, sărbători religioase etc. este percepută de pelerinii înşişi într-o manieră contradictorie: fie ca semn de omniprezenţă a statului, care nu ezită să „confişte“ în folosul său toate simbolurile locale sau naţionale, fie ca pe un semn de impregnare (împărtăşire, acceptare tacită) a reprezentanţilor Puterii de către valorile societăţii tradiţionale, apropierea de „talpa ţării“, cum am spune pe româneşte. De ce să nu acceptăm deci şi faptul că oamenii politici (o parte) au valori „tradiţionale“, furnizate de matricea culturală şi spirituală a locului din care provin? Poate că unii dintre ei sînt sinceri în expunerea publică a credinţei şi practicii lor religioase, iar Biserica nu le poate refuza alegerea. 

Cum va evolua în viitor prezenţa politicului în spaţiul public şi religios al pelerinajelor? Dincolo de obţinerea de capital şi beneficii electorale, utilizarea simbolurilor naţionale, pelerinajele şi „pelerinii“ politici sînt o tentativă timidă de vindecare a corpului social, la nivel local cel puţin. Societăţile europene, pe măsură ce evoluează şi se modernizează, devin din ce în ce mai fragile la nivelul identificării colective. Vorbim din ce în ce mai puţin despre noi, despre felul nostru de a fi împreună. Ritualitatea specifică a pelerinajelor („ritualomania“, în termenii sociologului francez Danièle Hervieu-Léger) participă la invocarea imaginară a rădăcinilor întregului corp social, ale „noastre“ şi ale „lor“. Bogăţia patrimoniului simbolic al pelerinajelor constituie un stoc de resurse pentru politic, o staţie de reîncărcare a energiilor comune, naţionale, parte a faptului că Ortodoxia a recucerit treptat întreg spaţiul public după 1990, afirmă cercetătoarea Iuliana Conovici. 

Ar fi încă multe de spus despre acest subiect, atît de promiţător pentru o teologie şi o antropologie a politicului. Rămîn o serie de întrebări deschise, la care nu pot răspunde pentru moment; este o datorie de a le aşterne pe hîrtie, ca temă de reflecţie şi provocare: cînd şi cum se transformă omul politic în pelerin? Cu ce frecvenţă merg oamenii politici în pelerinaje? Putem trasa o geografie a locurilor de pelerinaj preferate de aceştia? Există o motivaţie geopolitică în practica „moaştelor invitate“ (Grecia, Rusia, Ucraina)? Cum s-ar interpreta alegerea, cine o face? Cum reflectă mass-media din România prezenţa politicului în pelerinaj? Care este impactul asupra votului în sine? Acestea şi multe altele îşi aşteaptă răspunsul, reflex al unei fascinante teme de studiu asupra politicului în societatea contemporană postcomunistă.  

Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajului în România contemporană,

Mirel Bănică este inginer diplomat dr. şi cercetător în domeniul sociologiei religiei. 

Foto: V. Dorolţi