Coexistenţă cu peripeţii
- argument -
Religia l-a însoţit pe om dintotdeauna, dar nici politica nu l-a lăsat vreodată de capul lui. Formula care lămureşte raporturile dintre cele două puteri în lumea creştină este oferită de însuşi Iisus: „Daţi cezarului cele ce sînt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sînt ale lui Dumnezeu“ (Matei, 22:21). Acesta ar fi principiul coexistenţei dintre Stat şi Biserică, „nu colaborare, ci coexistenţă“, după cum, în mod inspirat, a ţinut să precizeze chiar sfîntul ortodox Iustin Popovici, un preot şi monah care a apucat şi perioada comunistă din fosta Iugoslavie.
Teoretic, lucrurile par lămurite, dar, de-a lungul istoriei, practica ne-a omorît, cum se spune. Între puterea politică şi cea religioasă au fost mereu tensiuni, ingerinţe, colaborări nesănătoase sau chiar conflicte. Subiectul e vast. Noi încercăm să decupăm doar o bucată despre ce se întîmplă pe la noi din acest punct de vedere.
În trecut, relaţiile dintre domnitori şi conducătorii Bisericii erau destul de complicate, iar de obicei, în fruntea Bisericii Ortodoxe era ceva mai multă stabilitate decît în fruntea statului. În secolul al XIX-lea, ca urmare a influenţei ideilor iluministe, puterile ierarhiei bisericeşti încep a fi tot mai limitate de către puterea laică. Se ajunge la secularizarea din vremea lui Cuza. 75 de ani mai tîrziu însă, Carol al II-lea nu se sfieşte a-l numi în fruntea Guvernului pe patriarhul Miron Cristea. După alţi cîţiva ani, statul comunist începe, cum ştim, să reprime credinţa şi chiar să dărîme biserici. După Revoluţia din 1989, au fost cazuri de preoţi care au intrat în Parlament. În 2004 şi apoi şi în 2008, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a luat hotărîrea de a interzice participarea clericilor în mod direct la viaţa politică. Asta nu i-a împiedicat pe unii preoţi să le indice enoriaşilor cu cine să voteze, după cum s-a văzut şi în recenta campanie electorală. De partea lor, unii politicieni n-au pregetat să încerce să se folosească de Biserică pentru a cîştiga cît mai multe voturi, după cum tot în aceeaşi recentă campanie s-a văzut. Efectele au fost de fiecare dată îndoielnice. Electoratul din România nu pare să reacţioneze pozitiv la aşa ceva. Oamenii obişnuiţi par a şti să separe
mai bine decît o fac unii politicieni sau preoţi. Oamenii se declară credincioşi în procente mari, dar se vede că asta nu-i împiedică să voteze pe cineva de altă confesiune, pe cineva care recunoaşte că nu merge la biserică sau chiar pe cineva care se declară ateu.
Partidele politice nu dau dovadă de seriozitate şi nici că şi-ar urmări liniile ideologice declarate, în situaţii importante, cum a fost cea legată de predarea religiei în şcoli. Pe de altă parte, în aceeaşi chestiune, Biserica îşi apără ceea ce consideră a fi un fel de proprietate a ei, într-un mod cît se poate de partizan. În sondajele de opinie credibilitatea partidelor politice a scăzut la minimum şi nici încrederea în preoţi şi în Biserică nu mai e cum a fost.
Despre toate lucrurile acestea complicate şi delicate scriu în paginile care urmează istorici, sociologi, antropologi, specialişti în ştiinţe politice şi economişti. În ciuda insistenţelor, n-am reuşit să obţinem şi un punct de vedere din partea cuiva de la Patriarhie, lucru care ni s-a părut a fi în acord cu rezultatele amintitelor sondaje de opinie.
Ilustraţie realizată de Ion BARBU
