Zbuciumatul concubinaj dintre politician şi ierarh

Publicat în Dilema Veche nr. 579 din 19-25 martie 2015
Zbuciumatul concubinaj dintre politician şi ierarh jpeg

Încă de la primele sondaje de opinie făcute în anii ’90, instituţiile cu imaginea cea mai bună erau, pentru români, Armata şi Biserica – cu procentaje relativ egale, de peste 90%. Politicienii au înţeles repede lucrul ăsta şi s-au grăbit să se asocieze, cît mai mult, cu cele două instituţii – sau cu reprezentanţi ai acesteia. 

Interesant este că, în anii ’90, FSN, partidul care era continuatorul de fapt al partidului comunist ateu şi dărîmător de biserici, a fost şi cel în rîndurile căruia au activat cei mai mulţi prelaţi. Ni-i amintim pe deputatul Calinic Argatu, fost colaborator al Securităţii (nu ca poliţie politică, ferit-a sfîntul!), care a primit, odată cu mandatul de deputat, proaspăt înfiinţata Episcopie a Argeşului şi Muscelului, dar şi pe vajnicul şi pitorescul senator arhimandrit Neculai Simeon Tatu. 

Mai tîrziu, Dumnezeu se pare că s-a transferat la România Mare, prin preotul Ioan Aurel Rus, alt colaborator al Securităţii, senator şi deputat. În anii 2000, mai-marii Bisericii Ortodoxe Române înţeleseseră deja că nu-i tocmai 

să se bage făţiş în politică, drept care l-au caterisit în 2004, dar a fost iertat, ridicîndu-i-se pedeapsa, după ce a pierdut alegerile şi a demisionat din partid. A fost condamnat, în 2013, pentru păcatele constituirii de grup infracţional, racolării, îndrumării şi călăuzirii (ăsta parcă nu era păcat!) unor persoane în scopul trecerii frauduloase a frontierei, complicităţii la fals privind identitatea şi fals material în înscrisuri oficiale. 

Ultimii ani par să fi adus o mai reţinută implicare a clerului în politică – episodul ascensiunii şi decăderii Războinicului Luminii, care se credea un fel de Sfîntul Gheorghe şi confunda sistematic dogma religioasă cu legile statului, poate să fi contribuit la această schimbare de atitudine. 

Asta nu a împiedicat însă apariţia unui alt tip de amestec (indirect) între religie şi politică. Mă refer la cele două candidaturi independente de anul trecut la alegerile pentru Parlamentul European (Iulian Capsali şi Peter Costea) bazate pe programe eminamente creştine (unul ortodox, celălalt evanghelist), care pun sub semnul întrebării caracterul secular al statului. Cele două candidaturi au fost susţinute în mod informal de către o parte importantă a clerului celor două biserici; cu toate acestea, rezultatul electoral a fost modest – 0,27%, respectiv 0,23%. Discrepanţa dintre nivelul afirmat al adeziunii la valorile bisericeşti şi vot ar putea indica faptul că ataşamentul oamenilor faţă de religie nu presupune şi acceptarea necondiţionată a asumării de către Biserică a unui rol politic explicit. 

Cînd nu se bagă preoţii în politică, se înghesuie politicienii la biserică. Nu sînt de acord cu arătarea cu degetul a unui preşedinte care, cunoscut ca nu tocmai bisericos, se aşază în rîndul întîi la slujba de Înviere de la Patriarhie – la urma urmelor, e un fel de a-şi arăta respectul de care e dator faţă de un popor care l-a ales şi care e – ne spun statisticile – în cea mai mare parte credincios. Mi se pare însă suspect atunci cînd constat că personajul politic (preşedinte sau nu) măreşte brusc frecvenţa actelor cucernice în preajma campaniilor electorale. Dacă îşi mai şi întăreşte cucernicia cu danii făcute din bani publici, atunci chiar devine reprobabil. La fel de reprobabil ca oricare instrumentalizare a afacerii private care e sensibilitatea religioasă – în genul scosului teatral al ochelarilor înainte de rostirea pe ton grav a întrebării cîştigătoare. 

Chiar dacă unii politicieni păstrează oarecare distanţă, nici aceştia nu au îndrăznit vreodată să-i înfrunte făţiş pe reprezentanţii Bisericii – fie că a fost vorba despre dezincriminarea homosexualităţii (cînd politicienii s-au ascuns după scuza „aşa ne cere Europa“), fie despre legalizarea parteneriatului civil între persoane de acelaşi sex („e prematur“, „nu e în spiritul poporului român“). Ierarhilor Bisericii li se pare legitim să păstreze un fel de drept de preempţiune asupra deciziilor statului, cel puţin în anumite domenii, drept pe care politicienii nu îndrăznesc să-l conteste. 

Recenta discuţie asupra studiului religiei în şcoli îmi pare simptomatică în ce priveşte timiditatea politicianului român în faţa înalţilor prelaţi. Mai întîi, un ministru tînăr şi european a promovat o lege prin care era evident că transformă orele de religie, din materie opţională, într-una de la care nu te puteai sustrage fără riscul marginalizării. Mai grav, a lăsat să plutească ambiguitatea asupra conţinutului materiei: studiul religiei sau catehism. 

Domnul Andrei Pleşu ar avea dreptate spunînd: „Ideea că studiul religiei produce bigoţi, că e vetust, că lezează autonomia statului laic vine, mai mult sau mai puţin conştient, în continuarea propagandei ateiste“. Doar că ignoră faptul că în şcolile româneşti nu se studiază religia ca un domeniu al culturii – şi, în general, nu se 

religia, ci se inoculează sentimentul religios. Dacă ar fi vorba despre studiu, n-ar exista clase de religie separate pentru ortodocşi şi catolici – după cum nu există clase de muzică separate pentru simbolişti şi romantici. Patriarhul Daniel e mai aproape de adevăr cînd spune că „înscrierea la această disciplină este un act de mărturisire publică a credinţei“. Mărturisire împotriva căreia n-am avea nimic împotrivă, cît timp s-ar petrece în spaţiul adecvat al aşezămintelor bisericeşti. Deşi era evident că felul în care era aşezată 

 în şcoli făcea din materia Religie una obligatorie, şi au existat oameni care au protestat, nu s-au găsit parlamentari care să o conteste la Curtea Constituţională (nu mai vorbesc de Avocatul Poporului). Spre cinstea sa, profesorul buzoian Emil Moise s-a luptat de unul singur, ani de zile, pînă ce a convins judecătorii Curţii Constituţionale de dreptatea sa. 

Patriarhia Română a reacţionat faţă de decizia CCR, calificînd-o drept „discriminatorie şi umilitoare pentru ora de religie“. În felul acesta, BOR şi-a permis o intruziune în activitatea unei instituţii a statului. Mă întreb cum ar fi fost calificat un politician care şi-ar fi permis să critice o decizie a Sinodului într-o problemă ce ţine de interpretarea dogmei creştine. Din păcate, nu e singurul caz în care este încălcată separarea dintre stat (respectiv, puterea judecătorească) şi Biserică. Zilele trecute am aflat despre o scrisoare deschisă semnată de către Patriarhul Daniel, în care i se cerea judecătoarei de la Tribunalului Timiş punerea în libertate a unui bine-credincios poliţist (acuzat de abuz în serviciu cu miză electorală), pe motiv ca acesta ar fi ajutat Biserica ori de cîte ori i s-a cerut acest lucru. Din fericire, judecătoarea Adriana Stoicescu a dat o replică promptă: „România este o ţară laică, nu ecleziastică, iar justiţia este înfăptuită de magistraţi, nu de preoţi“. Consiliul Superior al Magistraturii, altfel extrem de sensibil la presiunile făcute asupra magistraţilor prin diversele afirmaţii venite dinspre persoane publice, nu a reacţionat în nici unul din cazuri. 

Astăzi, sondajele înregistrează în continuare un nivel ridicat al încrederii în Biserică (peste 60%), dar mult sub cel pe care îl înregistrau în anii ’90 şi sensibil inferior celui al Armatei, instituţie care a ştiut să rămînă în afara jocurilor politicienilor. Probabil, politicienii au obţinut beneficii aşteptate de pe urma curţii asidue şi obedienţei manifestate faţă de reprezentanţii Bisericii. Pe de altă parte, reprezentanţii Bisericii fie au acceptat pasiv avansurile politicienilor, fie au cedat ispitei de a se implica activ în treburile statului. Se pare că unul dintre rezultatele asocierii cu politica şi cu politicienii a constat în scăderea încrederii poporului în instituţia Bisericii. 

Mircea Kivu este sociolog. 

Foto: V. Dorolţi

index jpeg 2 webp
Pantofii lui Van Gogh
Este înțelegerea pașnică, în febrila încrîncenare de a nu mai vrea să înțelegi nimic.
p 10 jpg
Boema ca o operă
În opera lui Puccini, marile încercări ale vieții (iubirea și moartea, boala, prietenia) sînt livrate în forma lor epurată, căci personajele le trăiesc boem.
p 11 desen de J  J  Grandville jpg
Paris, ultimii boemi
Cum recunoști azi un boem, la Paris?
image png
În stație la Boema
Pentru Ozun, „stația” boemei trece, așadar, fără să lase urme nici măcar în amintire.
image png
Îndreptar boem
Să reținem amprenta lăsată de acești grozavi pictori asupra istoriei artei, asupra dumneavoastră, asupra mea.
p 13 jpg
Trei roluri ale boemei în cultura română
Fără îndoială, boema e una dintre puterile literaturii și artei asupra societății.
p 14 jpg
Boemul, un desuet?
De aceea, viața boemă a fost și fericit asociată cu aristocrația interioară și eleganța profunzimii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Începe vara
Tranziția pe care o aduce toamna poate fi de multe ori delicată, ca o dulce amînare.
11642099644 1a9d5559e6 o jpg
A treia fiică a anului
Toamna întind mîna după paharul de vin și fotografii vechi, mă duc la tîrgul de cărți, ascult teatru radiofonic.
Chisinau Center4 jpg
Toamna-Toamnelor
Pentru mine, Chişinăul devenise, încet, un oraș galben, despre care îmi plăcea să spun că găzduiește Toamna-Toamnelor.
p 11 sus Sonata de toamna jpg
Lasă-mi toamna
În „Sonata de toamnă” (1978), Ingmar Bergman dedică acest anotimp transpunerii unei întîlniri dintre o mamă și o fiică înstrăinate.
31524231041 19fca33e3b o jpg
Viața începe cînd cade prima frunză
Și-acum, la 33 de ani, îmi cumpăr haine noi odată cu fiecare început de toamnă, de parcă m-aș pregăti iar pentru școală.
p 12 sus WC jpg
Delta
Septembrie era pentru noi și luna marii traversări a lacului Razelm.
51604890122 85f6db3777 k jpg
Toamna vrajbei noastre
„Nu «Rarul umple carul», ci «Desul umple carul»!“
3035384225 17c8a2043e k jpg
Toamna între maşini paralele
Ne mai amintim cum arăta o toamnă în București în urmă cu 17 ani?
p 14 WC jpg
p 23 WC jpg
Make tea, not war
Ori de cîte ori englezii nu se simt în largul lor într-o situație (adică aproape tot timpul), pun de ceai.
image png
SF-ul din viețile noastre
Dosarul de acum e o revizitare a unor epoci dispărute.
p 10 la Babeti WC jpg
Cine te face voinic?
Iar azi – numai săpunuri bio, zero clăbuc, sau geluri antibacteriene, zero miros.
image png
Sînt atît de bătrîn, că
Sînt atît de bătrîn, că în copilăria mea dudele se mîncau de pe jos, din praf.
image png
În tranziţie
O zi şi o noapte a durat, cred, aşteptarea pe trotuarul primului McDonald’s, pentru un burger gratuit.
p 11 la Rugina jpg
Avem casete cu „Casablanca“
Fell in love with you watching Casablanca.
p 12 la Mihalache jpg
Unde ești?
„Și după aia pot să plec?” „În nici un caz!” „Nu mai înțeleg nimic!”, se bosumflă. Nu știu dacă e ceva de înțeles, m-am gîndit, dar nu i-am mai spus.
image png
Cu o bursă de studii la Berlin
Mă întreb cum s-ar mai putea realiza astăzi experiența unei călătorii în care totul nu e planificat dinainte pe Internet

Adevarul.ro

image
Fiara de plastic. Povestea Daciei „Lăstun“ Maxi, un Fiat 500 al românilor, care nu a mai ieșit pe poartă
Dacia 500 „Lăstun“ ar fi trebuit să fie pentru români cam ce a fost Fiat 500 pentru italieni, Renault 5 pentru francezi, WV pentru germani. O mașină din gama mini, mai degrabă pentru tineret. O maşină de oraş, potrivită pentru transportul urban. A fost ideea și dorința lui Nicolae Ceaușescu
image
SPECIAL Elvira Popescu: de la actriță la contesă, devenită „Notre Dame du Théâtre“ FOTO/VIDEO
Cum a ajuns o româncă din București să devină o actriță contesă mai cunoscută în Franța decât celebra Greta Garbo.
image
Lista celor mai periculoase alimente din lume. Cinci alimente la care nu te-ai aștepta să fie incluse
În întreaga lume, există anumite alimente periculoase care pot provoca de la intoxicații alimentare ușoare până la deces, în cazuri extreme.

HIstoria.ro

image
Un posibil caz de braconaj arheologic în Moldova, în secolul al XVII-lea
Un posibil caz de braconaj asupra unui tumul din Moldova istorică este consemnat într-un document de la 1635, notează arheologul Vasile Diaconu, pe pagina sa de Facebook.
image
Moartea lui Aurel Vlaicu. Concluziile anchetei
În cursul anchetei în cazul accidentului aeronautic în care și-a pierdut viața Aurel Vlaicu (31 august/13 septembrie 1913) s-au conturat două ipoteze, pe care locotenentul av. Gheorghe Negrescu le prezintă astfel:
image
Zguduitoarea dramă amoroasă din Brăila, care a captivat presa interbelică
În anii 1923-1924, numita Anny Bally din Brăila, „de o frumuseţe rară“, a încercat să se sinucidă din dragoste. În 8 noiembrie 1924, tot din amor, şi-a împuşcat iubitul, după care s-a împuşcat şi ea.