Zăpezile de alaltăieri
Vremea, şi mai puţin vremurile, ne preocupă pe fiecare dintre noi. Astăzi, verificăm cu uşurinţă cum va fi vremea oriunde pe planetă şi sîntem oarecum pregătiţi cu privire la ce ar putea să ne aştepte la un capăt de călătorie. În trecut lucrurile erau un pic diferite sau, mai bine zis, total diferite. Gromovnice şi zodiacare erau consultate pentru a ghici încotro se îndreaptă vremea şi, implicit, destinul oamenilor. Gromovnicul lui Eraclie care au fost cititor de stele este intens copiat şi introdus în diferitele miscelanee, regăsite din secolul al XVIII-lea pînă foarte tîrziu în secolul al XIX-lea. Într-o astfel de carte de la 1800, vremea se prevestea în funcţie de ziua în care pica Naşterea Domnului. Zi importantă pentru creştinul pravoslavnic, Naşterea Domnului aşază lumea pe făgaşul cunoaşterii, întrucît „a cunoaşte“ presupune a îmblînzi forţele răului, a le face favorabile prin diferite ofrande. Dar mai înseamnă şi a se pregăti pentru ceea ce poate fi mai rău, a învăţa să supravieţuieşti printre vremurile tulburi. De va fi într-o duminică Naşterea Domnului, se scrie în această carte, atunci creştinii vor avea „iarnă îndoită şi rece“ şi „toamnă vînturoasă“, bună „şerpilor peire, oilor scădere, poame multe, miere multă, grîu puţin, dobitoacelor şi hiarelor înmulţire“, dar nu şi pentru oameni, care se vor stinge în boli şi suferinţe. Dintr-un alt miscelaneu în care Eraclie este prezentat drept „împăratul numărătoriu de stele“, „iarnă năprasnică“ şi „primăvară vînturoasă“ s-ar abate asupra creştinilor dacă ziua Crăciunului ar pica într-o zi de vineri. Naşterea lui Iisus Christos într-o zi de marţi ar aduce „iarnă zăpăjoasă“ şi „primăvară ploioasă“; dacă ar fi miercuri, iarna ar fi tot rea, urmată de o primăvară ploioasă, cu grîu puţin, dar poame şi vin mult. Nici luni şi sîmbătă nu par a fi potrivite pentru o iarnă uşoară: „luni de va fi Naşterea lui Hristos, iarna va fi bună pînă la jumătate, iar jumătate va fi rea, vară vînturoasă, ploi multe, toamnă vînturoasă“ şi „sîmbătă de va fi Naşterea lui Hristos, iarnă iute, primăvară şi vară vînturoasă, după aceea silnică, rod puţin, oilor pierăciune şi multe locuri se vor pustii“, dar „vinul va fi bun“. Se pare că singura zi favorabilă unei „ierni uşoare“ este ziua de joi, dar care aduce după ea o vară secetoasă şi „moarte în copiii boierilor“. Bătrînii timpului trecut vor fi avut şi alte „semne“ în prevestirea vremurilor pentru că de „vremea bună“ sau „rea“ depindeau recolta şi bunăstarea. De altminteri, însemnări numeroase de pe miscelanee subliniază această preocupare, legînd iernile grele nu de bucuria copiilor de a se juca în zăpadă, ci de cîmpurile care n-au apucat să fie culese sau n-au putut fi semănate.
Un oarecare Vasile Ţintilă de la Cernăuţi se arată destul de interesat de vreme, notînd cu grijă, pe marginea unei cărţulii de mînă (un miscelaneu), evenimente meteorologice ieşite din comun: „la 19 iulie 1813 au fost pohoi mare“, „la 30 aprilie 1813 au nins şi au fost omăt mare“, „la 28 mai 1818 au nins“. Dascălul Ioan notează, la rîndul său, omătul mare din iarna lui 1830: „o lună înainte de prinderea Crăciunului atîta zăpadă, cît şi oile să pusără pă fîn. Şi o stat zăpada ca de un cot, şi mai groasă, neclătită, nemişcată, pînă la luna lui aprilie, în 10 zile. Şi holdele cele de toamnă au pierit în tot Ardealu şi se făcu scumpiete la bucate“.
Nu numai noi suspinăm astăzi după zăpezile de altădată, ci şi oamenii din trecut atunci cînd mult aşteptatul omăt nu venea. Acelaşi Vasile Ţintilă scria în iarna lui 1821: „la anul 1821, tot postul Crăciunului au arat oamenii. Şi în zioa şi a doua zi de Crăciun, aşa de cald ca vara au fost, că fetele la ţară au giucat afară desculţe, în cămeşe“. Ierni calde şi fără zăpadă mai fuseseră şi la 1719, cînd „nici n-au îngheţat, nici nu au căzut zăpadă“. La Bobotează, tina era aşa de mare şi ploaia atît de sîcîitoare că preoţi n-au „putut merge să facă Iordanul“. La început de februarie, oamenii deja ieşiseră la arat şi semănat. La fel se întîmpla şi prin februarie 1832, cînd puţina zăpadă s-a topit, iar drumurile Strehaiei fuseseră acoperite cu „colb“. La fel de stranie pare şi ziua de 13 iulie 1835, cînd, pe neaşteptate, vremea s-a răcit brusc: „au fost foarte frig, încît pe la unele locuri au făcut focul în sobe, căci suflînd să cunoştea aburul, ca iarna“. Recolta n-a fost afectată, chiar dacă frigul a ţinut mai bine de o săptîmînă, ci doar „lăcuitorii s-au întristat“, scria un oarecare contemporan.
Iarna grea, aşa cum n-a mai fost alta, revine deseori în mărturiile vremii. Fiecare crede că iarna lui este cea mai grea, cu zăpezile cele mai mari, cu lupii cei mai fioroşi, cu frigul cel mai crunt. Şi fiecare în parte are dreptate. La 1740, „bătrînii ţării“ nu-şi aminteau să mai fi văzut o „iarnă mai grea şi mai lungă“ decît cea pe care o trăiau în acel moment. Iarna lor începuse în octombrie şi se sfîrşea în aprilie, fără ca oamenii să aibă timp să-şi strîngă păpuşoiul sau fînul. Or, o astfel de iarnă, în care locuitorii nu putuseră să semene din cauza frigului, este pusă de Cronica Ghiculeştilor pe seama „dracului pizmaş“ care şi-ar fi băgat coada printre norii îngheţaţi. Dar şi cu trei ani mai devreme, iarna fusese la fel de grea, cu troiene şi nămeţi cît casele: „la început părea că va fi o iarnă uşoară, dar pe urmă a căzut atîta zăpadă, încît în primăvara următoare nu numai toate văile, de care spusesem mai sus că secaseră de secetă (din cauza unei veri foarte aride – n.n.), dar şi cele crăpături care nu păreau să fi avut vreodată apă în ele s-au umplut de apă“, consemnează cronicarul Ghiculeştilor.
Poate cea mai impresionantă descriere a unei ierni grele ne parvine de la Dionisie Fotino: „în anul acela (1812) a fost iarna aşa de grea, încît de mai multe secole poate nu se întîmplase; era ceva peste natură, încît semăna a urgie dumnezeească, înadins trimisă pentru ca să se înfăţişeze scena cea mai tragică şi mai fără de exemplu în pustiurile cele întinse şi nemăsurate ale Rusiei“. În „iarna aceasta“ pieriră armatele franceze îngheţate pe drumurile troienite ale războiului, comparate, de Dionisie Fotino, cu rătăcirile evreilor dintr-un alt secol. Dar iarna nu a fost grea doar în Rusia, ci şi pe meleagurile valahe, unde „furtuna iernatică“ cauzase „o mulţime de nenorociri“, îngheţînd oamenii şi vitele care se aflau pe drumuri şi cîmpuri.
Iarna (şi mai ales „iarna grea“) este un bun pretext de reîntoarcere la mila creştină, la iertare, la înţelegere. Grigoraş Hortolomei se aşezase cioban la marele logofăt Lupu Balş. Nu prea s-au înţeles, aşa că boierul i-a cerut să părăsească moşia Mereşti, din ţinutul Sucevei, obţinînd şi un pitac domnesc în acest sens. Doar că în plină iarnă – este 17 februarie 1772 – să iei turma şi să te „cobori“ la altă stînă nu pare un lucru prea uşor. Aşa că Grigoraş Hortolomei cere îngăduinţă: „am venit şi am căzut cu rugăciune la dumnealui şi m-am rugat ca să mă lase să mai şed pînă în primăvară; şi de primăvară negreşit şi fără de nici o sminteală să mă ridic di pe moşia dumisale şi să mă duc pe moşia mea unde oi avea“.
Dacă pentru unii iarna este cu adevărat grea, pentru alţii iarna grea poate fi folosită pentru orice; chiar şi pentru jaf. Iarna anului 1802 este o altă iarnă „cu adevărat aspră şi foarte grea“, după cum scrie istoricul Dionisie Fotino. Dunărea îngheţată se dovedeşte a fi un bun prilej pentru armatele paşei de Vidin, Osman Pazvanoglu, să treacă peste apele îngheţate şi să jefuiască Valahia: „la 18 ianuarie, se văzu fără de veste trecînd Dunărea, pe la Ostroveni, oştirile lui Pasvantoglu“. Speriată de această invazie neaşteptată, populaţia încearcă să se salveze prin fugă, dar zăpada şi frigul nu o ajută deloc: „iarna era aşa de grea, ninsoarea aşa de mare, gerul aşa de tare, încît bieţii fugari se cufundau în nămeţi ca în apele de mare, iar lupii, vulpile şi urşii ieşeau la drumuri ca orbi şi turbaţi de sfîşiia muierile şi copiii ce le cădea în cale“. Pe pîrîurile îngheţate, armatele lui Osman Pazvanoglu înaintau spre Bucureşti, speriindu-i pe creştinii care-şi părăsiseră adăposturile într-un drum spre nicăieri.
Crăciunul de anul trecut se nimeri într-o zi de marţi, aşa că, după previziunile lui Eraclie, ar trebui să avem o „iarnă grea“, urmată de o primăvară ploioasă, de o vară bună şi de o toamnă plină de miere, unt şi de cît mai mult vin. Tot de la Eraclie aflăm că „boalele vor fi multe“, manifestîndu-se cu dureri, mai ales, în rîndul „muierilor şi a celor puternici“.
Aşteptînd zăpezile de anul viitor, vă propun să urmărim previziunile lui Eraclie, bucurîndu-ne de va fi miere şi vin, curioşi de ce „puternic“ al zilei va căpăta oareşce dureri.
Constanța Vintilă-Ghițulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române. Cea mai recentă carte publicată: Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească, 1750-1860, Editura Humanitas, 2015.
