Norocul ţiganului

Publicat în Dilema Veche nr. 754 din 2-8 august 2018
Norocul ţiganului jpeg

La 1 iulie 1798, Stan, ţigan al mănăstirii Mislea, este tras la judecată pentru păcatul de a se fi îndrăgostit de Smaranda, fiica unuia Ion turcul, curelar din mahalaua Creţuleşti, Bucureşti. „Holtei curat la chip şi la haine, cu slujbă deosebită“, Stan este acuzat că n-a menţionat statutul său de rob ţigan atunci cînd a întîlnit-o pe Smaranda, lăsînd-o să creadă că este om liber, încurajînd-o să păşească în jocul dragostei. Crescut la mănăstirea Mislea, prin grija egumenului Neofit, Stan ţiganul iese din anonimatul statutului social, datorită inteligenţei sale. Egumenul Neofit îl ia pe Stan „în casă“, îl creşte, îl spală, îl dă la şcoală, îl „învaţă carte grecească şi limbă“ (este vorba de limba română). Cînd egumenul Neofit se mută la mănăstirea Sărindar, Stan îl urmează, fiind de folos egumenului şi mai ales mănăstirii, prin ştiinţa sa de carte. Egumenul îl încurajează în liubovul dragostei, deşi ştie că este ilegal, ba chiar îi promite că, după cununia cu Smaranda, o să-l „ierte“ (de robie), o să le boteze copiii, o să… Bineînţeles că sîntem tentaţi să credem că egumenul Neofit a făcut toate aceste gesturi din raţiuni afective, fiind un fel de părinte pentru robul ţigan, ajutîndu-l să crească şi oferindu-i sursele economice necesare unei educaţii.

La 1798, după Pravilniceasca Condică (tipărită la 1780) căsătoria dintre un rob şi o femeie slobodă este interzisă. Există şi o portiţă de eludare a legii care presupune fie răscumpărarea robului, fie robirea slobodului. Mai trebuie adăugat că odraslele născute din astfel de legături, considerate „impure“, urmau „norocul“ mamei, cum paradoxal se exprimă scrierea legislativă. Pînă la urmă , poate fi socotit un „noroc“ să te naşti om liber…

Ca atare, egumenul Neofit şi-a dat acordul, din raţiuni economice: „gîndind că cu vremea o va putea cîştiga pe fată“. Şi dacă ar fi „cîştigat-o“ pe fată, ar fi mărit numărul robilor ţigani ai mănăstirii cu fiecare copil născut.

Astfel de situaţii sînt destul de des întîlnite pînă la mijlocul secolului al XIX-lea şi pînă la lungul proces de dezrobire a ţiganilor. Robi domneşti, mănăstireşti sau boiereşti, ţiganii sînt consideraţi fiinţe inferioare, dependente de un stăpîn. Stăpînul le ordonează viaţa, hotărînd asupra alimentaţiei, muncii, căsătoriei, locuinţei, chiar şi a creştinării, sau dacă vor fi vînduţi sau păstraţi. Nici o decizie privind viaţa lor nu le aparţine. Viaţa lor depinde, aşadar, de viaţa stăpînului lor, de starea materială a aceastuia şi mai ales de caracterul acestuia. Unii dintre ei o duc uneori mai bine decît ţăranii de prin satele boiereşti. Sălaşele de ţigani sînt, de fapt, o investiţie economică, pentru orice stăpîn. Un rob îşi sporeşte valoarea dacă este sănătos şi are o meserie. Conacul boieresc, curtea domnească, mănăstirea funcţionează ca nişte entităţi autonome care încercă să se gospodărească singure, asigurîndu-şi forţa de muncă „calificată“ necesară supravieţuirii. Potcovari, bucătari, lăutari, fierari, rîndaşi, vieri, vizitii, uneori dieci, slugi în casă, doici, croitorese, spălătorese, chelărese sînt doar cîteva dintre slujbele necesare pentru orice tip de gospodărie. Robii ţigani sînt dirijaţi către aceste activităţi, primind în schimb hrană, îmbrăcăminte şi un acoperiş.

Stan, ţiganul mănăstirii Mislea, este „beneficiarul“ unei astfel de strategii economice, necesară pentru buna administrare a unei gospodării pe termen lung. Tovarăşii lui de robie, ceilalţi ţigani mănăstireşti, nu sînt la fel de norocoşi, trăind mult mai rău decît ţiganii boiereşti, dacă ar fi să fac o clasificare „pozitivă“ în interiorul mizeriei cotidiene. Mai departe: se pare că Stan s-a născut sub o stea norocoasă. Să revenim la poveste: reclamat de Ion curelarul că i-a măglisit fata şi s-a cununat cu ea fără să-i spună că este ţigan, Stan este ridicat de straja spătărească şi adus în faţa Departamentului de Cremenalion. Constantin, egumenul de la mănăstirea Mislea, Neofit, egumenul de la mănăstirea Sărindar, popa Rancea de la Giuleşti, cel care i-a cununat pe cei doi, sînt chemaţi să ofere explicaţii, acuzaţi fiind că şi-au dat acordul, „cu răvaş“, la săvîrşirea cununiei. Răvaşul se dovedi a fi un fals fabricat de cel ştiutor de carte, Stan, sub privirile îngăduitoare ale egumenilor care-şi aveau propriile planuri şi speranţe. De doi ani, Stan, Smaranda şi cei doi copii ai lor trăiau la mănăstirea Sărindar, fiind în slujba egumenului Neofit care aştepta un moment propice pentru a i transforma în robi. Îngăduinţa egumenului reprezintă norocul cuplului: „de se va dovedi că stăpînul ţiganului au dat voie să se cunune, ştiindu-se că nu easte ţigancă, să-şi piardă ţiganul, spre a sa pedeapsă, care ţigan să se facă domnesc“, scrie Pravilniceasca Condică. Stan nu devine ţigan domnesc, spre norocul lui, ci este slobozit, în timp ce egumenul Neofit se vede obligat să cumpere alt ţigan pentru mănăstirea Mislea pe care a păgubit-o din cauza speranţelor sale deşarte. Mult noroc trebuie să fi avut Stan „holtei curat la chip şi la haine“…

Abuzurile sînt inerente într-un sistem în care există clasificări rasiale şi sociale, căci norocul nu ajunge la toată lumea. Ţiganul este robul prin excelenţă, plasat pe aceeaşi scară cu dobitoacele, făcîndu-şi apariţia în textul legislativ doar atunci cînd vine vorba de reglementarea pieţii vînzării de robi, ca urmare a disputelor interminabile dintre stăpînii de robi. Ajunşi oameni liberi, ţiganii continuă să poarte însemnul calităţii lor, comunitatea stigmatizîndu-i, fie din cauza culorii pielii, fie din cauza unor mirosuri specifice imaginare, fie din cauza unei inferiorităţi impuse şi asumate. De pildă, ţigăncile ar avea duhoarea lor specifică ce provoacă „scîrbă“, dacă ar fi să-l credem pe Ioan Baldovin, căsătorit cu Maria, fiica naturală a boierului Ştefanache Cremenidi. El insistă pe mirosul de „cioară“ ce nu-i dă pace. Este adevărat că „scîrba“ îi sensibilizează nasul abia după ce află că soţia lui este pe jumătate ţigancă, născută dintr-o legătură a boierului cu una dintre ţigăncile din casă. Boierul se ocupă de această fiică, eliberînd o, crescînd-o, înzestrînd-o şi încercînd s-o mărite cît mai bine. Pare, aşadar, un motiv de şantaj, din moment ce duhoarea se transformă în mireasmă atunci cînd zestrea se măreşte substanţial.

Prin nările lui Baldovin simţim reacţia proximităţii, a celor cu care ţiganii, liberi sau robi, se amestecă în viaţa de zi cu zi şi pentru care ţiganii sînt uneori tovarăşi de hoţie, de beţie, de suferinţe, alteori doar ciori demne de dispreţ. Nici medicul Constantin Caracaş nu le acordă prea mult credit. În cartea sa dedicată Valahiei, la început de secol al XIX lea, scrie că ţiganii sînt „foarte supărăcioşi şi răzbunători, aplecaţi spre hoţie şi fără respect de religie“. Mai trebuie să adaug că doctorul Caracaş, medic în capitala Bucureşti, timp de 28 de ani, n-are o părere prea bună nici despre ceilalţi locuitori ai Valahiei: „poporul de jos se poartă aşa cum se poartă, fără respect de cele sfinte, cu un pic de credinţă moştenită de la părinţi şi din obicei, se duce rar la biserică şi mulţi numai o dată pe an […] în închipuirile lor au mai multă încredere în ghicitori, în demoni, în magii; cred că toate bolile lor vin de la draci şi cînd li se întîmplă nenorociri sau boli, aleargă la vraci şi la babe.“ Magia a fost, este încă, teritoriul ţiganilor. Doar aici, pe acest teritoriu al magiei, ţiganul primeşte ceea ce i se refuză în viaţa de zi cu zi: respect, credibilitate, teamă.

Cercetarea în acest domeniu este una necesară şi absolut urgentă. Ea ne-ar ajuta să ne înţelegem trecutul şi prezentul cu prejudecăţile, clişeele, urile lor pe care le tîrîm cu noi peste tot în Europa. Proiecte au tot fost, dar ele nu au pus nimic pe masa înţelegerilor noastre: nici o analiză credibilă, nici o cercetare serioasă. Mă refer aici la necunoscutul din arhivele româneşti de pînă la 1860. Poate aşa, n-am mai prezenta clişeele şi stereotipurile drept „adevăruri“ de care habar nu avem… 

Constanța Vintilă-Ghițulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române. Cea mai recentă carte publicată: Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească, 1750 1860, Editura Humanitas, 2015.

Foto: Alessandro Galantucci, flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.