Norocul ţiganului
La 1 iulie 1798, Stan, ţigan al mănăstirii Mislea, este tras la judecată pentru păcatul de a se fi îndrăgostit de Smaranda, fiica unuia Ion turcul, curelar din mahalaua Creţuleşti, Bucureşti. „Holtei curat la chip şi la haine, cu slujbă deosebită“, Stan este acuzat că n-a menţionat statutul său de rob ţigan atunci cînd a întîlnit-o pe Smaranda, lăsînd-o să creadă că este om liber, încurajînd-o să păşească în jocul dragostei. Crescut la mănăstirea Mislea, prin grija egumenului Neofit, Stan ţiganul iese din anonimatul statutului social, datorită inteligenţei sale. Egumenul Neofit îl ia pe Stan „în casă“, îl creşte, îl spală, îl dă la şcoală, îl „învaţă carte grecească şi limbă“ (este vorba de limba română). Cînd egumenul Neofit se mută la mănăstirea Sărindar, Stan îl urmează, fiind de folos egumenului şi mai ales mănăstirii, prin ştiinţa sa de carte. Egumenul îl încurajează în liubovul dragostei, deşi ştie că este ilegal, ba chiar îi promite că, după cununia cu Smaranda, o să-l „ierte“ (de robie), o să le boteze copiii, o să… Bineînţeles că sîntem tentaţi să credem că egumenul Neofit a făcut toate aceste gesturi din raţiuni afective, fiind un fel de părinte pentru robul ţigan, ajutîndu-l să crească şi oferindu-i sursele economice necesare unei educaţii.
La 1798, după Pravilniceasca Condică (tipărită la 1780) căsătoria dintre un rob şi o femeie slobodă este interzisă. Există şi o portiţă de eludare a legii care presupune fie răscumpărarea robului, fie robirea slobodului. Mai trebuie adăugat că odraslele născute din astfel de legături, considerate „impure“, urmau „norocul“ mamei, cum paradoxal se exprimă scrierea legislativă. Pînă la urmă , poate fi socotit un „noroc“ să te naşti om liber…
Ca atare, egumenul Neofit şi-a dat acordul, din raţiuni economice: „gîndind că cu vremea o va putea cîştiga pe fată“. Şi dacă ar fi „cîştigat-o“ pe fată, ar fi mărit numărul robilor ţigani ai mănăstirii cu fiecare copil născut.
Astfel de situaţii sînt destul de des întîlnite pînă la mijlocul secolului al XIX-lea şi pînă la lungul proces de dezrobire a ţiganilor. Robi domneşti, mănăstireşti sau boiereşti, ţiganii sînt consideraţi fiinţe inferioare, dependente de un stăpîn. Stăpînul le ordonează viaţa, hotărînd asupra alimentaţiei, muncii, căsătoriei, locuinţei, chiar şi a creştinării, sau dacă vor fi vînduţi sau păstraţi. Nici o decizie privind viaţa lor nu le aparţine. Viaţa lor depinde, aşadar, de viaţa stăpînului lor, de starea materială a aceastuia şi mai ales de caracterul acestuia. Unii dintre ei o duc uneori mai bine decît ţăranii de prin satele boiereşti. Sălaşele de ţigani sînt, de fapt, o investiţie economică, pentru orice stăpîn. Un rob îşi sporeşte valoarea dacă este sănătos şi are o meserie. Conacul boieresc, curtea domnească, mănăstirea funcţionează ca nişte entităţi autonome care încercă să se gospodărească singure, asigurîndu-şi forţa de muncă „calificată“ necesară supravieţuirii. Potcovari, bucătari, lăutari, fierari, rîndaşi, vieri, vizitii, uneori dieci, slugi în casă, doici, croitorese, spălătorese, chelărese sînt doar cîteva dintre slujbele necesare pentru orice tip de gospodărie. Robii ţigani sînt dirijaţi către aceste activităţi, primind în schimb hrană, îmbrăcăminte şi un acoperiş.
Stan, ţiganul mănăstirii Mislea, este „beneficiarul“ unei astfel de strategii economice, necesară pentru buna administrare a unei gospodării pe termen lung. Tovarăşii lui de robie, ceilalţi ţigani mănăstireşti, nu sînt la fel de norocoşi, trăind mult mai rău decît ţiganii boiereşti, dacă ar fi să fac o clasificare „pozitivă“ în interiorul mizeriei cotidiene. Mai departe: se pare că Stan s-a născut sub o stea norocoasă. Să revenim la poveste: reclamat de Ion curelarul că i-a măglisit fata şi s-a cununat cu ea fără să-i spună că este ţigan, Stan este ridicat de straja spătărească şi adus în faţa Departamentului de Cremenalion. Constantin, egumenul de la mănăstirea Mislea, Neofit, egumenul de la mănăstirea Sărindar, popa Rancea de la Giuleşti, cel care i-a cununat pe cei doi, sînt chemaţi să ofere explicaţii, acuzaţi fiind că şi-au dat acordul, „cu răvaş“, la săvîrşirea cununiei. Răvaşul se dovedi a fi un fals fabricat de cel ştiutor de carte, Stan, sub privirile îngăduitoare ale egumenilor care-şi aveau propriile planuri şi speranţe. De doi ani, Stan, Smaranda şi cei doi copii ai lor trăiau la mănăstirea Sărindar, fiind în slujba egumenului Neofit care aştepta un moment propice pentru a i transforma în robi. Îngăduinţa egumenului reprezintă norocul cuplului: „de se va dovedi că stăpînul ţiganului au dat voie să se cunune, ştiindu-se că nu easte ţigancă, să-şi piardă ţiganul, spre a sa pedeapsă, care ţigan să se facă domnesc“, scrie Pravilniceasca Condică. Stan nu devine ţigan domnesc, spre norocul lui, ci este slobozit, în timp ce egumenul Neofit se vede obligat să cumpere alt ţigan pentru mănăstirea Mislea pe care a păgubit-o din cauza speranţelor sale deşarte. Mult noroc trebuie să fi avut Stan „holtei curat la chip şi la haine“…
Abuzurile sînt inerente într-un sistem în care există clasificări rasiale şi sociale, căci norocul nu ajunge la toată lumea. Ţiganul este robul prin excelenţă, plasat pe aceeaşi scară cu dobitoacele, făcîndu-şi apariţia în textul legislativ doar atunci cînd vine vorba de reglementarea pieţii vînzării de robi, ca urmare a disputelor interminabile dintre stăpînii de robi. Ajunşi oameni liberi, ţiganii continuă să poarte însemnul calităţii lor, comunitatea stigmatizîndu-i, fie din cauza culorii pielii, fie din cauza unor mirosuri specifice imaginare, fie din cauza unei inferiorităţi impuse şi asumate. De pildă, ţigăncile ar avea duhoarea lor specifică ce provoacă „scîrbă“, dacă ar fi să-l credem pe Ioan Baldovin, căsătorit cu Maria, fiica naturală a boierului Ştefanache Cremenidi. El insistă pe mirosul de „cioară“ ce nu-i dă pace. Este adevărat că „scîrba“ îi sensibilizează nasul abia după ce află că soţia lui este pe jumătate ţigancă, născută dintr-o legătură a boierului cu una dintre ţigăncile din casă. Boierul se ocupă de această fiică, eliberînd o, crescînd-o, înzestrînd-o şi încercînd s-o mărite cît mai bine. Pare, aşadar, un motiv de şantaj, din moment ce duhoarea se transformă în mireasmă atunci cînd zestrea se măreşte substanţial.
Prin nările lui Baldovin simţim reacţia proximităţii, a celor cu care ţiganii, liberi sau robi, se amestecă în viaţa de zi cu zi şi pentru care ţiganii sînt uneori tovarăşi de hoţie, de beţie, de suferinţe, alteori doar ciori demne de dispreţ. Nici medicul Constantin Caracaş nu le acordă prea mult credit. În cartea sa dedicată Valahiei, la început de secol al XIX lea, scrie că ţiganii sînt „foarte supărăcioşi şi răzbunători, aplecaţi spre hoţie şi fără respect de religie“. Mai trebuie să adaug că doctorul Caracaş, medic în capitala Bucureşti, timp de 28 de ani, n-are o părere prea bună nici despre ceilalţi locuitori ai Valahiei: „poporul de jos se poartă aşa cum se poartă, fără respect de cele sfinte, cu un pic de credinţă moştenită de la părinţi şi din obicei, se duce rar la biserică şi mulţi numai o dată pe an […] în închipuirile lor au mai multă încredere în ghicitori, în demoni, în magii; cred că toate bolile lor vin de la draci şi cînd li se întîmplă nenorociri sau boli, aleargă la vraci şi la babe.“ Magia a fost, este încă, teritoriul ţiganilor. Doar aici, pe acest teritoriu al magiei, ţiganul primeşte ceea ce i se refuză în viaţa de zi cu zi: respect, credibilitate, teamă.
Cercetarea în acest domeniu este una necesară şi absolut urgentă. Ea ne-ar ajuta să ne înţelegem trecutul şi prezentul cu prejudecăţile, clişeele, urile lor pe care le tîrîm cu noi peste tot în Europa. Proiecte au tot fost, dar ele nu au pus nimic pe masa înţelegerilor noastre: nici o analiză credibilă, nici o cercetare serioasă. Mă refer aici la necunoscutul din arhivele româneşti de pînă la 1860. Poate aşa, n-am mai prezenta clişeele şi stereotipurile drept „adevăruri“ de care habar nu avem…
Constanța Vintilă-Ghițulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române. Cea mai recentă carte publicată: Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească, 1750 1860, Editura Humanitas, 2015.
