Ubicuitatea murdalîcului

Publicat în Dilema Veche nr. 799 din 13-19 iunie 2019
Ubicuitatea murdalîcului jpeg

Murdalîcul este parte integrantă a oraşelor româneşti la început de epocă modernă. El îmbracă multiple „chipuri“ şi se lipeşte de orice-l poate susţine. Ploile, topirea troienelor, devierile aberante ale cursurilor de apă, neîngrijirea fîntînilor şi cişmelelor lasă în urma lor noroaie, cîmpii uriaşe de nămol ce se aştern pe uliţele nepodite, curţile, drumurile de ţară, grădinile, locurile publice, podurile, treptele bisericilor, roţile trăsurilor, condurii cucoanelor, obielele slugilor, cizmele boierilor, poalele rochiilor şi pacea giubelelor. „Să dea Domnul să plouă.“ Dar cînd plouă…

Şi cînd nu plouă?! Au grijă oamenii să fabrice noroi de parcă nu s-ar putea trăi altfel. Cînd s-a stricat cişmeaua de la capul Podului Mogoșoaiei, dinspre Herăstrău, centru principal ce alimentează, de fapt, o parte din oraş, murdalîcul a şi apărut. Noroiul „foarte mare“ zăticneşte orice pas şi „dă cădere trecătorilor“. Suiulgiu-başa, în grija căruia se află astfel de cişmele, nu are nici o reacţie, din moment ce este nevoie de anaforaua marilor boieri adresată lui vodă prin care i se cer să dea poruncă spre îndreptarea lucrurilor: „ci să fie luminată porunca mării tale către dumnealui vel vornic al politii ca cu salahorii de la mahalale şi cu vinovaţii de la puşcărie să facă şanţ din marginea acestui loc spre apus, pînă în gropile de nisip. La a căruia facere să fie nelipsit şi suiulgiu pentru cumpănire, spre a se scurge apa şi a se tămădui acest loc, să poată a’şi avea oamenii umbletul cu înlesnire“. Şi dacă tot îi scriu lui vodă despre noroiul de pe Podul Mogoșoaiei, marii boierii, dregători în sfatul domnesc, îi reamintesc şi de celelalte noroaie ale Bucureştiului.

De la Ipsilanti vodă (1774-1782) încoace, oraşul s-a tot mărit, „spre stricăciunea politii“; bucureştenii sau ţăranii, fugiţi de angarale, „şi-au făcut case şi nămestii afară din hotar“. Curţile, grădinile, casele, gardurile, noroaiele blochează, întîrzie accesul carelor cu zaharea în oraş, iar aceasta ajunge să fie mai scumpă. „Grele noroaie“ se ridică pe la capetele podurilor atît de solicitate. Munţi de gunoaie se strîng pe maidane şi în fiecare locşor ce pare a fi al nimănui, după cum se spune la 28 iulie 1811. În Uliţa Şelarilor, în spatele prăvăliilor, pe locul sterp, presupus a primi marfa prăvăliaşilor, s-au cuibărit în fapt gunoaiele tuturor, zi de zi şi noapte de noapte, aşa că în scurtă vreme s-au astupat drumurile, s-au ridicat grămezile şi, odată cu ele, mirosurile puturoase. Cînd fu la curăţat, unii au zis da, alţii au zis ba, susţinînd sus şi tare că nu ei ar fi vinovaţi de murdalîc, ci chiriaşii lor şi atunci lor le revine şi treaba curăţatului.

Gunoaiele, creaţie umană, se adună cu fiecare zi ce trece. Ele incomodează mai ales în zilele călduroase de vară cînd mirosurile pestilenţiale le accentuează prezenţa sau în zilele ploioase cînd şiroaie murdare şi cleioase se scurg pe uliţă, prin curţi şi grădini. „Să-şi măture în dreptul prăvăliei“, „să-şi strîngă gunoaiele“, „să nu ne mai pricinuiască murdalîcuri şi gunoaie“, protestează vecinii în încercarea de a menţine o oarecare ordine. Un astfel de vecin, deloc atent la păstrarea curăţeniei, este Iane cupeţ, cu odăi şi pivniţe pe lîngă Curtea Veche. El îşi tîrăşte „calabalîcurile“ şi carele cu fîn prin curţile vecinilor, folosind „viraneaua“ comună fără să strîngă însă în urma sa, pricinuind „murdalîcuri şi gunoaie“, provocînd nemulţumirea celor din jur care-i strigă că are „rele urmări“ şi nu este decît un „venetic“, „venit de ieri, de alaltăieri“ pe uliţa lor.

Boierii merg mai mult călare şi în trăsură, aşa că pentru ei noroiul, parte a peisajului, este mai greu sesizabil. Multe din pitacele domneşti îi au ca personaje principale: căminarul Dudescu ce nu vrea să sece băltoaca din dreptul grădinii sale sau banul Brîncoveanu şi vornicul Manu uniţi prin aceeaşi băltoacă ce se întinde din dreptul porţilor primului pînă în porţile celuilalt, zăticnind întîlnirea veliţilor la adunarea Divanului. Şi ca să-i sperie şi să-i oblige a-şi face curat în dreptul porţilor, se hotărăşte ca acela care va deseca şi astupa balta va deveni şi proprietarul terenului. Visuri de-ale domnilor, pentru că în practică cu greu ar putea fi deposedat un Brîncoveanu de proprietăţile sale, dar la fel de greu un astfel de boier se urneşte la lucru, chiar dacă pare a fi şi în interesul său. Atîta timp cît noroiul nu-l atinge, de ce ar face ceva?

Nici mahalagiul nu este mai harnic în această privinţă. El ar trebui „să aibă a rîni şi a curăţi tina totdeauna nelipsită“ ce se află „dinaintea casei, prăvăliei sau a curţii sale“, spune porunca lui Nicolae vodă Caragea de la 12 noiembrie 1782. Noroiul şi tina se află în capul listei murdalîcurilor ce fac oraşul şi uliţele greu de locuit. „Pentru murdalîcurile ce se fac pe podurile şi uliţele tîrgului, fiind acestea un lucru nesuferit atît la vedere, cît şi mai vîrtos aducător de spurcăciunea aerului, din care se şi pricinuieşte vătămarea sănătăţii norodului, n-au fost nebăgată în seamă îngrijirea cu a se pune telali de au strigat ca fieştecare să cureţe murdalîcul ce s-ar face înaintea prăvăliei sau a casei şi curţii sale. Dar ori din lenevire, sau de vreo neînprilejire văd că această îngrijire prea puţin loc prinde“, scrie cu năduf vel agă la 15 octombrie 1810. Şi cere, cu acest prilej, Slăvitului Divan necesitatea impunerii unei taxe, astfel încît alţii să se poată ocupa de curăţenia tuturor.

Acum să nu credem că Parisul, Londra sau Roma, din aceeaşi perioadă de timp, sînt cu mult diferite. Discursuri ale medicilor, relatări ale călătorilor, ordonanţe regale sau princiare stau dovadă că oraşul timpurilor moderne suferă din cauza murdăriei şi încearcă să se igienizeze. Gunoiul nu îşi găseşte încă un loc al lui, nu este încă izolat în afara oraşului; mulţi dintre locuitori îl îndepărtează, totuşi nu prea departe, în spatele casei, în faţa porţii, pe maidan, în curtea vecinului, în albia rîurilor. Dîmboviţa devine un rîu al gunoaielor, al stîrvurilor şi spurcăciunilor. Nu atît mizeria deranjează, cît pagubele produse prin revărsarea apelor care îşi croiesc drum altfel. În urma unor astfel de inundaţii, Grigore vodă Ghica poruncea salahorilor să adune gunoiul, cărămizile şi pietrele care zăticneau scurgerea apei.

Maidanele şi locurile virane se folosesc pentru depozitarea aceloraşi gunoaie. Diferenţa dintre spaţiul public şi spaţiul privat nu este încă bine delimitată. Astfel, prăvăliaşii au obiceiul de a ocupa spaţiul din faţa prăvăliilor, de a-şi întinde taraba chiar şi acolo unde nu mai sînt proprietari, de a lăsa în urmă grămezi de gunoi. Dar chiar şi ceilalţi orăşeni se comportă de parcă ar fi liberi stăpîni pe locul din faţa caselor, aşezînd cele de trebuinţă: lemne, cherestea, fîn, coceni, nu în curţile lor, ci afară, în preajma podurilor. Dacă în capitale lucrurile stau aşa, în micile oraşe şi tîrguri, ferite de ochiul iscoditor al Puterii, murdalîcul este parte integrantă a peisajului.

La Călăraşi, tîrg de dată recentă, totul este de făcut prin anii 1830, iar murdăria necesită urgent o reglementare. La 13 august 1848, ocîrmuitorul oraşului, un oarecare Paraschivescu, nu înţelegea temeiul pentru care locuitorii oraşului „nu se supun la măsurile de curăţenie“, ceea ce face ca „multe murdalîcuri în feluri de obiecte lepădate prin oraş, au făcut ca rîmîtorii să umble cîrduri prin oraş, pe uliţe“. Nu i greu de imaginat că sînt urmaţi de cîini şi pisici, de mirosuri pestilenţiale, de gropi lîncede, fermentînd murdalîcul. Pentru cîini se găseşte, aparent, soluţia: înfiinţarea unor slujbe de hingheri care să-i adune. Măsura se repetă, şi la 1848, şi în mai 1850, şi în anul următor. Misiunea ar fi cam aceeaşi: în termen de două luni, cei doi hingheri, cu leafă de la Eforia Oraşului, ar trebui să adune şi să „stîrpească cîinii vagabonzi“. Numărul lor este mare şi pentru că sînt lăsaţi în libertate, iar curţile sînt cum sînt, fără garduri adică. Cît despre gunoi… măsurile sînt ca peste tot citite an de an, cu obligaţia orăşenilor de a aduna murdalîcul din faţa porţilor, de a curăţi şanţurile, cu interdicţia de a arunca gunoiul şi lăturile în drumul tuturor etc. Mai trebuie reţinută şi situaţia particulară a acestui oraş de cîmpie în care lemnul este mai puţin prezent. Asta face ca locuitorii să folosească pentru încălzirea odăilor şi prepararea hranei combustibil mult şi perisabil: stuf, trestie, coceni, paie.

Cît despre lumea rurală şi noroaiele de netrecut, cui îi pasă? Doar celor ce au conace pe acele moşii şi, din cauza noroaielor şi bălţilor, nu pot ajunge în curţile lor. De parcă n-ar fi atît de prezent şi la ei acasă, consulii francezi, ambasadorii englezi, misionarii italieni îl notează cu scrupulozitate. Am putea să ne împăcăm cu gîndul şi să credem că noroiul este doar un alt loc comun, la fel de prezent în aceste scrieri de la Budapesta la Moscova şi de la Iaşi la Constantinopol. Plecaţi să descopere Europa de Sud-Est, vesticii povestesc cu frenezie tot ceea ce ţine de mizerie, noroi, băltoace, mirosuri, purici şi păduchi. Gazetele vremurilor moderne le ţin însă isonul. Costache Negruzzi notează cu nesaţ despre acest gunoi, prezent zi de zi în „ogrăzile şi ocoalele“ ţăranilor, gunoi greu mirositor, mocirlit de ploile primăverii, întins prin curţi şi drumuri de rafalele toamnei. Obişnuiţi cu o astfel de prezenţă, ţăranii nu prea se îndeamnă să-l răspîndească prin ţarini, făcîndu-l util. Cu vreo două decenii în urmă, doctorul Constantin Caracaş pledase pentru acelaşi lucru, vorbind cu înverşunare despre efectele nocive ale unui aer nesănătos, îmbibat de miasmele putrefacţiei. Cine să-l asculte?!

Lucrurile par a fi destul de grave pentru că bălţile stătute, murdalîcul, noroaiele, mocirlele atrag bolile lipicioase. Roiurile de muşte şi ţînţari, aerul stricat şi rău mirositor contribuie la lingoare, paludism, friguri. Dar, după cum constată doctorul Iacob Felix în monografia sa dedicată igienei publice, măsurile n-au fost mai niciodată consistente şi insistente. Chiar dacă Regulamentul Organic al Moldovei, de pildă, cere identificarea principalelor focare de contagiune, măsurile se dovedesc ineficiente; pentru ca, mai apoi, problema să fie prea puţin abordată de către cei însărcinaţi cu punerea în practică a legilor. 

(fragment din Patimă şi desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieţii cotidiene în societatea românească: 1750-1860, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Editura Humanitas, 2015)

Foto: wikimedia commons

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

Adevarul.ro

image
Concubine plimbate în turism sexual. Cele mai mari preţuri erau la Suceava
Un oraş din nordul Bucovinei a ajuns paradis pentru proxeneţi şi prostituate datorită tarifelor mari care sunt practicate în această zonă.
image
Românii, la fel de „atenţi” cu mediul ca francezii în urmă cu 30 de ani. Cum se comportă acum cei din Vestul Europei
Acum 30 de ani, francezii aruncau chiştoacele pe plajă, PET-urile în ape şi se comportau exact ca românii în anul 2022. Între timp, lucrurile s-au schimbat radical în Franţa
image
Mărturiile şoferiţei care a omorât patru muncitori la Iaşi. Femeia spune că n-a fost acolo, ci se uita la desene animate
O echipă a firmei Citadin din subordinea Primăriei Iaşi se afla la o lucrare, într-o noapte de iunie, când a fost spulberată de maşina condusă de o femeie în stare de ebrietate. Patru oameni au murit, iar patru au fost răniţi.

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.