Ubicuitatea murdalîcului

Murdalîcul este parte integrantă a oraşelor româneşti la început de epocă modernă. El îmbracă multiple „chipuri“ şi se lipeşte de orice-l poate susţine. Ploile, topirea troienelor, devierile aberante ale cursurilor de apă, neîngrijirea fîntînilor şi cişmelelor lasă în urma lor noroaie, cîmpii uriaşe de nămol ce se aştern pe uliţele nepodite, curţile, drumurile de ţară, grădinile, locurile publice, podurile, treptele bisericilor, roţile trăsurilor, condurii cucoanelor, obielele slugilor, cizmele boierilor, poalele rochiilor şi pacea giubelelor. „Să dea Domnul să plouă.“ Dar cînd plouă…

Şi cînd nu plouă?! Au grijă oamenii să fabrice noroi de parcă nu s-ar putea trăi altfel. Cînd s-a stricat cişmeaua de la capul Podului Mogoșoaiei, dinspre Herăstrău, centru principal ce alimentează, de fapt, o parte din oraş, murdalîcul a şi apărut. Noroiul „foarte mare“ zăticneşte orice pas şi „dă cădere trecătorilor“. Suiulgiu-başa, în grija căruia se află astfel de cişmele, nu are nici o reacţie, din moment ce este nevoie de anaforaua marilor boieri adresată lui vodă prin care i se cer să dea poruncă spre îndreptarea lucrurilor: „ci să fie luminată porunca mării tale către dumnealui vel vornic al politii ca cu salahorii de la mahalale şi cu vinovaţii de la puşcărie să facă şanţ din marginea acestui loc spre apus, pînă în gropile de nisip. La a căruia facere să fie nelipsit şi suiulgiu pentru cumpănire, spre a se scurge apa şi a se tămădui acest loc, să poată a’şi avea oamenii umbletul cu înlesnire“. Şi dacă tot îi scriu lui vodă despre noroiul de pe Podul Mogoșoaiei, marii boierii, dregători în sfatul domnesc, îi reamintesc şi de celelalte noroaie ale Bucureştiului.

De la Ipsilanti vodă (1774-1782) încoace, oraşul s-a tot mărit, „spre stricăciunea politii“; bucureştenii sau ţăranii, fugiţi de angarale, „şi-au făcut case şi nămestii afară din hotar“. Curţile, grădinile, casele, gardurile, noroaiele blochează, întîrzie accesul carelor cu zaharea în oraş, iar aceasta ajunge să fie mai scumpă. „Grele noroaie“ se ridică pe la capetele podurilor atît de solicitate. Munţi de gunoaie se strîng pe maidane şi în fiecare locşor ce pare a fi al nimănui, după cum se spune la 28 iulie 1811. În Uliţa Şelarilor, în spatele prăvăliilor, pe locul sterp, presupus a primi marfa prăvăliaşilor, s-au cuibărit în fapt gunoaiele tuturor, zi de zi şi noapte de noapte, aşa că în scurtă vreme s-au astupat drumurile, s-au ridicat grămezile şi, odată cu ele, mirosurile puturoase. Cînd fu la curăţat, unii au zis da, alţii au zis ba, susţinînd sus şi tare că nu ei ar fi vinovaţi de murdalîc, ci chiriaşii lor şi atunci lor le revine şi treaba curăţatului.

Gunoaiele, creaţie umană, se adună cu fiecare zi ce trece. Ele incomodează mai ales în zilele călduroase de vară cînd mirosurile pestilenţiale le accentuează prezenţa sau în zilele ploioase cînd şiroaie murdare şi cleioase se scurg pe uliţă, prin curţi şi grădini. „Să-şi măture în dreptul prăvăliei“, „să-şi strîngă gunoaiele“, „să nu ne mai pricinuiască murdalîcuri şi gunoaie“, protestează vecinii în încercarea de a menţine o oarecare ordine. Un astfel de vecin, deloc atent la păstrarea curăţeniei, este Iane cupeţ, cu odăi şi pivniţe pe lîngă Curtea Veche. El îşi tîrăşte „calabalîcurile“ şi carele cu fîn prin curţile vecinilor, folosind „viraneaua“ comună fără să strîngă însă în urma sa, pricinuind „murdalîcuri şi gunoaie“, provocînd nemulţumirea celor din jur care-i strigă că are „rele urmări“ şi nu este decît un „venetic“, „venit de ieri, de alaltăieri“ pe uliţa lor.

Boierii merg mai mult călare şi în trăsură, aşa că pentru ei noroiul, parte a peisajului, este mai greu sesizabil. Multe din pitacele domneşti îi au ca personaje principale: căminarul Dudescu ce nu vrea să sece băltoaca din dreptul grădinii sale sau banul Brîncoveanu şi vornicul Manu uniţi prin aceeaşi băltoacă ce se întinde din dreptul porţilor primului pînă în porţile celuilalt, zăticnind întîlnirea veliţilor la adunarea Divanului. Şi ca să-i sperie şi să-i oblige a-şi face curat în dreptul porţilor, se hotărăşte ca acela care va deseca şi astupa balta va deveni şi proprietarul terenului. Visuri de-ale domnilor, pentru că în practică cu greu ar putea fi deposedat un Brîncoveanu de proprietăţile sale, dar la fel de greu un astfel de boier se urneşte la lucru, chiar dacă pare a fi şi în interesul său. Atîta timp cît noroiul nu-l atinge, de ce ar face ceva?

Nici mahalagiul nu este mai harnic în această privinţă. El ar trebui „să aibă a rîni şi a curăţi tina totdeauna nelipsită“ ce se află „dinaintea casei, prăvăliei sau a curţii sale“, spune porunca lui Nicolae vodă Caragea de la 12 noiembrie 1782. Noroiul şi tina se află în capul listei murdalîcurilor ce fac oraşul şi uliţele greu de locuit. „Pentru murdalîcurile ce se fac pe podurile şi uliţele tîrgului, fiind acestea un lucru nesuferit atît la vedere, cît şi mai vîrtos aducător de spurcăciunea aerului, din care se şi pricinuieşte vătămarea sănătăţii norodului, n-au fost nebăgată în seamă îngrijirea cu a se pune telali de au strigat ca fieştecare să cureţe murdalîcul ce s-ar face înaintea prăvăliei sau a casei şi curţii sale. Dar ori din lenevire, sau de vreo neînprilejire văd că această îngrijire prea puţin loc prinde“, scrie cu năduf vel agă la 15 octombrie 1810. Şi cere, cu acest prilej, Slăvitului Divan necesitatea impunerii unei taxe, astfel încît alţii să se poată ocupa de curăţenia tuturor.

Acum să nu credem că Parisul, Londra sau Roma, din aceeaşi perioadă de timp, sînt cu mult diferite. Discursuri ale medicilor, relatări ale călătorilor, ordonanţe regale sau princiare stau dovadă că oraşul timpurilor moderne suferă din cauza murdăriei şi încearcă să se igienizeze. Gunoiul nu îşi găseşte încă un loc al lui, nu este încă izolat în afara oraşului; mulţi dintre locuitori îl îndepărtează, totuşi nu prea departe, în spatele casei, în faţa porţii, pe maidan, în curtea vecinului, în albia rîurilor. Dîmboviţa devine un rîu al gunoaielor, al stîrvurilor şi spurcăciunilor. Nu atît mizeria deranjează, cît pagubele produse prin revărsarea apelor care îşi croiesc drum altfel. În urma unor astfel de inundaţii, Grigore vodă Ghica poruncea salahorilor să adune gunoiul, cărămizile şi pietrele care zăticneau scurgerea apei.

Maidanele şi locurile virane se folosesc pentru depozitarea aceloraşi gunoaie. Diferenţa dintre spaţiul public şi spaţiul privat nu este încă bine delimitată. Astfel, prăvăliaşii au obiceiul de a ocupa spaţiul din faţa prăvăliilor, de a-şi întinde taraba chiar şi acolo unde nu mai sînt proprietari, de a lăsa în urmă grămezi de gunoi. Dar chiar şi ceilalţi orăşeni se comportă de parcă ar fi liberi stăpîni pe locul din faţa caselor, aşezînd cele de trebuinţă: lemne, cherestea, fîn, coceni, nu în curţile lor, ci afară, în preajma podurilor. Dacă în capitale lucrurile stau aşa, în micile oraşe şi tîrguri, ferite de ochiul iscoditor al Puterii, murdalîcul este parte integrantă a peisajului.

La Călăraşi, tîrg de dată recentă, totul este de făcut prin anii 1830, iar murdăria necesită urgent o reglementare. La 13 august 1848, ocîrmuitorul oraşului, un oarecare Paraschivescu, nu înţelegea temeiul pentru care locuitorii oraşului „nu se supun la măsurile de curăţenie“, ceea ce face ca „multe murdalîcuri în feluri de obiecte lepădate prin oraş, au făcut ca rîmîtorii să umble cîrduri prin oraş, pe uliţe“. Nu i greu de imaginat că sînt urmaţi de cîini şi pisici, de mirosuri pestilenţiale, de gropi lîncede, fermentînd murdalîcul. Pentru cîini se găseşte, aparent, soluţia: înfiinţarea unor slujbe de hingheri care să-i adune. Măsura se repetă, şi la 1848, şi în mai 1850, şi în anul următor. Misiunea ar fi cam aceeaşi: în termen de două luni, cei doi hingheri, cu leafă de la Eforia Oraşului, ar trebui să adune şi să „stîrpească cîinii vagabonzi“. Numărul lor este mare şi pentru că sînt lăsaţi în libertate, iar curţile sînt cum sînt, fără garduri adică. Cît despre gunoi… măsurile sînt ca peste tot citite an de an, cu obligaţia orăşenilor de a aduna murdalîcul din faţa porţilor, de a curăţi şanţurile, cu interdicţia de a arunca gunoiul şi lăturile în drumul tuturor etc. Mai trebuie reţinută şi situaţia particulară a acestui oraş de cîmpie în care lemnul este mai puţin prezent. Asta face ca locuitorii să folosească pentru încălzirea odăilor şi prepararea hranei combustibil mult şi perisabil: stuf, trestie, coceni, paie.

Cît despre lumea rurală şi noroaiele de netrecut, cui îi pasă? Doar celor ce au conace pe acele moşii şi, din cauza noroaielor şi bălţilor, nu pot ajunge în curţile lor. De parcă n-ar fi atît de prezent şi la ei acasă, consulii francezi, ambasadorii englezi, misionarii italieni îl notează cu scrupulozitate. Am putea să ne împăcăm cu gîndul şi să credem că noroiul este doar un alt loc comun, la fel de prezent în aceste scrieri de la Budapesta la Moscova şi de la Iaşi la Constantinopol. Plecaţi să descopere Europa de Sud-Est, vesticii povestesc cu frenezie tot ceea ce ţine de mizerie, noroi, băltoace, mirosuri, purici şi păduchi. Gazetele vremurilor moderne le ţin însă isonul. Costache Negruzzi notează cu nesaţ despre acest gunoi, prezent zi de zi în „ogrăzile şi ocoalele“ ţăranilor, gunoi greu mirositor, mocirlit de ploile primăverii, întins prin curţi şi drumuri de rafalele toamnei. Obişnuiţi cu o astfel de prezenţă, ţăranii nu prea se îndeamnă să-l răspîndească prin ţarini, făcîndu-l util. Cu vreo două decenii în urmă, doctorul Constantin Caracaş pledase pentru acelaşi lucru, vorbind cu înverşunare despre efectele nocive ale unui aer nesănătos, îmbibat de miasmele putrefacţiei. Cine să-l asculte?!

Lucrurile par a fi destul de grave pentru că bălţile stătute, murdalîcul, noroaiele, mocirlele atrag bolile lipicioase. Roiurile de muşte şi ţînţari, aerul stricat şi rău mirositor contribuie la lingoare, paludism, friguri. Dar, după cum constată doctorul Iacob Felix în monografia sa dedicată igienei publice, măsurile n-au fost mai niciodată consistente şi insistente. Chiar dacă Regulamentul Organic al Moldovei, de pildă, cere identificarea principalelor focare de contagiune, măsurile se dovedesc ineficiente; pentru ca, mai apoi, problema să fie prea puţin abordată de către cei însărcinaţi cu punerea în practică a legilor. 

(fragment din Patimă şi desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieţii cotidiene în societatea românească: 1750-1860, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Editura Humanitas, 2015)

Foto: wikimedia commons