Vîrsta4 la 20 de ani

- „Puteam să n-avem mîine nimic, dar mergeam la Mon Jardin seara ca să dansăm” -

Vîrsta4 este un program de artă comunitară, desfăşurat de tangaProject împreună cu rezidenţii căminului Moses Rosen, care are ca obiectiv major schimbarea receptării bătrîneţii în societatea românească.
Echipa Moses Stories: Paul Dunca, Alice Monica Marinescu, Mihaela Michailov, David Schwartz, Sever Bîrzan, Diana Dulgheru, Katia Pascariu.
Mai multe, pe blogul www.varstapatru.blogspot.com, administrat de unul dintre rezidenţi.
Într-unul din atelierelele programului, i-am rugat pe participanţi să ne spună cum şi-au trăit ei perioada dintre 20 şi 30 de ani.

5 lucruri care vă vin în minte cînd vă gîndiţi la perioada în care aveaţi 20 de ani

Tina Grimberg: Eu mă gîndesc la căsătorie. Tocmai mă căsătoream. Şi eram într-un grup de tineret unde ne distram, făceam ceaiuri la unul sau la altul şi era foarte plăcut pentru că se făceau şi jocuri de societate, excursii pe munte – am fost aproape în toată ţara.

Udel Nedelcu: Studenţie, dragoste, căsătorie, naşterea celor cinci copii, bineînţeles, nu toţi deodată.

Bertha Leibovici: Cînd am avut 21 de ani, a fost anul meu cel mai fericit, pentru că atunci l-am cunscut pe soţul meu. O mătuşă de la Galaţi, sora tatălui, mi-a spus, era în 45, după război, „Hai, vino la Galaţi”. Şi acolo l-am cunoscut pe soţul meu. Acum nu vreau să mă laud, nu ştiu cum arătam atunci, dar am cunoscut mai mulţi tineri, mai bogaţi decît soţul meu, care-a fost avocat. Unul era doctor, altul era negustor, dar nu mi-au plăcut. Cum l-am văzut pe soţul meu, mi-a plăcut numaidecît, şi dînsul a zis acelaşi lucru. Ne-am cunoscut în lune iunie, şi în luna noiembrie a fost chiar fericire pentru mine, că ne-am căsătorit. Am trăit foarte frumos aproape cincizeci de ani împreună.

Virginia Mihăescu: La 20 de ani, eram măritată, căsătoria mea a fost mult comentată şi tergiversată pentru că eu eram creştină şi soţul era evreu. Dar mama era evreică, aşa că era normal să mă mărit aşa. El era de tînăr un om cu totul deosebit. Am petrecut foarte frumos, sîmbătă seara întodeauna aveam jururi, unde mergeam şi dansam şi ne întîlneam fetele cu băieţii, aşa mă întălneam şi eu cu bărbatu-miu. Toţi erau foarte atenţi cu fetele lor, dar el era foarte distant. Şi l-am întrebat: „Nu-ţi plac deloc?” Şi mi-a răspuns cu un ton, aşa: „Tu ai să fii nevasta mea”. Mi s-a părut culmea obrăzniciei.

Margareta Eschenazy: Am început, ca stagiar, lucrul la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă. Munca mea era de redactor confruntator, ştiam foarte bine rusa. Era foarte greu, pentru că limba română avea o muzicalitate specifică, şi trebuia să găsesc soluţii ca să nu stric muzica limbii. N-am avut nici o obiecţie de la nici un scriitor, niciodată. Am avut mare necaz că au desfiinţat munca de confrunator. Eu n-am fost primită în partid şi am fost nevoită ori să plec redactor la o altă editură cu alt specific, ori să rămîn la munca de corector. Mi-a plăcut foarte mult munca în literatură, şi am preferat munca de corector.

Lidia Fonea: Privind prin optica mea de acuma, retrospectivă, îmi vine în minte o veche romanţă românească: „Aş vrea să am anii tinereţii şi mintea mea de-acum.”

Sorin Steinberg: Mi-aduc aminte la 20 de ani că aveam probleme cu dinţii. Mă dureau, trebuia să mă duc mereu la dentist. Acum am realizat că e mai bine fără dinţi, şi i-am scos pe toţi.

Pompiliu Sterian: Vîrsta între 2 şi 30 de ani e una dintre perioadele cele mai frumoase din viaţă, cînd se pun bazele viitorului, cînd îţi croieşti visele, încerci să le realizezi. Aşa am auzit, aşa am citit prin cărţi. La mine treaba a fost cu totul şi cu totul altfel. Această perioadă mie-mi aduce în primul rînd aminte de legionari, de munca obligatorie. N-aveam timp să visez, tot viitorul era închis. Mi-aduce aminte de război, de bombardamente, mi-aduce aminte de 23 august, de cum am fost dat afară din facultate. 23 august a părut o geană de lumină, care s-a prăbuşit şi ea destul de curînd. Un singur moment mai fericit aş putea să pomenesc: căsătoria, la vîrsta de 30 de ani. În rest, aproape că nici nu aveam vise. Ce să visez? Nu era nimic care să anunţe măcar un început de viaţă normală.

Mariette Leonte: Eram încă la Conservator, la 21 de ani am terminat. A fost o perioadă calmă. Pe la 25-26 de ani, am început concertele. Primul a fost la Sibiu, Concertul nr. 1 de Liszt. Nu vedeam soarele dimineaţa, atîta se munceşte, dar nimeni nu se miră, ăsta e preţul, munca. Acuma nici nu mai pot să ating bine pianul. Nu-mi mai ascultă comenzile după atîta pauză.

Care erau micile plăceri ale vieţii atunci, între 20 şi 30 de ani?

Iudith Ardeleanu: N-am avut plăceri mici, am avut numai plăceri mari. Eram plină de viaţă, ştiam să mă bucur de orice. Dacă plecam pe munte cu colegii, eram atît de fericită, cîntam fals, dar cîntam, ţopăiam pe-acolo, mă zbenguiam, eram chiar fericită. Şi bineînţeles că, atîta timp cît am fost cu soţul meu, am fost foarte fericită. Am avut şi eu un grup de prieteni în perioada căsătoriei, oameni cu care mă văd şi astăzi. Pe atunci, soţul surorii mele era prieten cu soţul meu, erau nedespărţiţi, şi mai aveam vreo doi prieteni, făceam revelioane împreună, excursii pe munte, mergeam la mare împreună, totul era împreună.

În ce moment aţi simţit că aţi devenit adulţi?

Bertha Leibovici: Cînd m-am căsătorit, aveam 20 de ani.

Marius Armaşu: Cînd am terminat armata.

Udel Nedelcu: Cînd s-a născut primul copil.

Virginia Mihăescu: Nici după ce m-am măritat, pentru că bărbatul meu mă considera un fleac, un copil. Poate pe la 30 şi ceva de ani să fi fost şi eu matură, în rest, m-au dirijat mama şi tata, iar eu eram un obiect pentru ei. Eu m-am considerat adultă mult mai devreme, dar cei din jurul meu nu m-au considerat aşa.

Iudith Ardeleanu: În momentul în care am simţit responsabilitate: faptul că la preventoriul Voila aveam în grijă numai eu singură 200 de copii. Unul, de exemplu, şi-a legat cearşaful în patru colţuri şi s-a aruncat de la etaj. A zis că e paraşutist. Şi-a spart capul. Altul şi-a spart arcada, altul a făcut o fractură, sînt responsabilităţi, unul dacă-l ai şi te simţi responsabil, dar cînd ai 200... Tremuram. Eu noaptea nu dormeam.

Eva Szemler: Aveam 21 de ani în 1956, eram studentă la Cluj. Acum 2 zile, cînd Ungaria a serbat acest eveniment [invadarea Ungariei, n. red.], m-am uitat aproape 12 ore la Duna, unde am văzut pentru prima dată imaginile cu tancurile şi tot ce-a fost atunci. Am plîns. Aveam 21 de ani şi toţi cei de vîrsta mea au manifestat o maturitate extraordinară. Acuma mă uit la cei de 21 şi-i socotesc copii. Noi nu eram copii deloc. De lîngă mine au fost duşi foarte mulţi colegi la închisoare.  De 10 ani, de 14 ani... Vîrsta mea este impregnată de aceste amintiri. Şi senzaţia de maturitate totală, fără nici o urmă de naivitate sau de neînţelegere a situaţiei.

Ce distracţii aveaţi? Ceaiuri dansante, teatru, cinema?

Marius Armaşu: Îmi plăcea mult să mă duc la cinematograf şi să ascult muzica de la Europa Liberă. Şi celelalte emisiuni, dar mai ales muzica. Era interzis, de aia era interesant. Acum se ascultă peste tot, nu mai e aşa de interesant.

Eva Szemler: La Cluj era Clubul muncitoresc Victoria, unde noi, studenţii, ne duceam să dansăm. Era o aglomeraţie înfiorătoare, apăreau nişte mutre înfiorătoare, dar noi aveam grupul nostru şi dansam împreună. Sau la facultate se organizau reuniuni tovărăşeşti. Era cu muzică pînă la urmă şi decandentă, îi dădeau drumul colegii care erau la pian, la tobe, la acordeon, iar noi le trăgeam clapa ăstora care ne supravegheau, aşa că ne-am distrat. Toată lumea făcea jocul, pînă nu-l mai făcea, şi atunci intra la puşcărie. Erau vremuri foarte ascuţite.

Tina Grimberg: Aveam un grup, ne distram cînd la unul cînd la altul, mergeam pe munte, dansam, cîntam, nu simţeam o presiune politică. Deşi mîncare era puţină, fiecare aducea ce avea (chiar şi mămăligă) şi se făcea o masă.

Cît de important era cuvîntul părinţilor în deciziile pe care le luaţi?

Pompiliu Sterian: Primul şi ultimul cuvînt îl aveau părinţii. Tendinţele de emancipare se manifestau în nişte lucruri mărunte. Să te duci la un film care nu ştiu ce, dar în probleme serioase.. Pîna la 30 de ani am trăit cu părinţii. Pe atunci, spiritul de emancipare, care începe azi pe la 12 ani, nu era aşa de dezvoltat.

Virginia Mihăescu: Să fiu cinstită, numai pe jumătate. Tocmai diferenţa asta care s-a născut în religie între mine şi soţul meu mie mi se părea ceva simpu şi natural, mai ales că tata se căsătorise cu o evreică. Nu era firesc să fac şi eu la fel? Epoca era însă de altă manieră, erau timpuri mai grele. Culmea în perioada asta, eu l-am cunoscut pe soţul meu şi a început un mare amor între noi şi ne-am căsătorit fără să ştie nimeni, nici părinţii. Abia după, am venit amîndoi la mama şi la tata şi le-am spus. Am fost foarte fericiţi, pentru că ne-am iubit. Se făceau micile prostii din dragoste. Adică puteam să n-avem mîine nimic, dar mergeam la Mon Jardin seara ca să dansăm. Tinereţea ne-am trăit-o frumos şi bine.

Au participat la discuţie:
Pompiliu Sterian, n.1919, ziarist
Sorin Steinberg, n. 1951, economist
Lidia Fonea, n. 1932, profesoară de română
Margareta Eschenazy, n. 1937, redactor de carte
Virginia Mihăescu, n. 1924, tehnician proiectant în industria apelor
Bertha Leibovici, n. 1924, contabil
Udel Nedelcu, n. 1940, profesoară de rusă
Marius Armaşu, n. 1956, rectificator
Tina Grimberg, n. 1931, economist
Iudith Ardeleanu, n. 1931, medic bacteriolog, cercetătoare în microbiologie
Eva Szemler (Lendvay), n. 1935, poetă, redactor radio
Mariette Leonte, n. 1937, pianistă, profesoară la Conservator

Pagină realizată de Alice Monica Marinescu, David Schwartz, Constantin Vică şi Luiza Vasiliu.