Erikson e sony sau despre tinerii care nu mai sînt adulți
În cabinetul meu de psihoterapie există multă dispută. Dispută pe gînduri, pe destine, pe idei. E parte din meseria pentru care am fost pregătit. Cu cei tineri sau foarte tineri lucrurile ajung uneori la întorsături nebănuite. Eu mă recomand ca psihoterapeut pentru adulţi, pentru că aşa am fost învăţat să mă prezint. Ce mă fac însă cînd clienţii mei de 20 sau 24 sau chiar 28 de ani se simt jigniţi sau puşi în dificultate de acest termen?
Priviţi-o în ochi pe Suzana, care este studentă la master. Are 24 de ani şi mă priveşte perplexă în ochi cînd îi spun că este adult. Parcă aş înjura-o. Rectific apoi. Îi spun „la vîrsta ta, de adult tînăr…“. Îi licăre speranţa că-i recunosc calitatea de tînăr, dar se înfoaie din nou, de parcă aş fi lovit-o cu dosul palmei pentru că am folosit termenul „adult“.
Suzana stă cu părinţii. Are note bune, participă la programe de training, la manifestări, este voluntară în mai multe ONG-uri, iar destinul ei pare să fie unul de mercur – mobilă, rapidă, de neprins. Îmi explică că se vede şi peste zece ani singură, poate pe la 35 o să facă un copil, îşi doreşte un job, dar nu insistă în acest sens… Mobilă, rapidă, de neprins. Inclusiv pentru ea. Destinul Suzanei pare să alerge mai repede decît propria viaţă, iar ea este un spectator amuzat care aşteaptă să vadă unde se va opri.
Dacă este să o iau după teoriile psihologice (încă) în vogă, la 40 de ani adultul tînăr sînt eu. Între 20 şi 45 de ani, am un certificat cu titulatura asta de la marele Erik Erikson, specialistul în stadii ale dezvoltării. Nu am nimic în comun cu Suzana. La 23-24 eram căsătorit. La 30 eram deja de doi ani stabil în cîmpia muncii, nu mai stăteam de mult cu părinţii, bifîndu-mi toate jaloanele existenţiale pe care Mr. Erikson mi le trasase, în afară de faptul că nu am copii. Suzana a avut două relaţii pînă acum, molfăie indeciziile de a se angaja sau a studia, are preocupări extra care tind să devină preocupări main. Într-un cuvînt, e varză, aşa cum ea însăşi îşi spune.
Suzana la vîrsta ei este un adult emergent într-o mai mare măsură decît am fost eu acum 15 ani. Ştiu că nu va fi flatată de termenul „adult“ (din nou, şi din nou, dragă Suz, n-am cum să mă eliberez de cuvîntul ăsta, care parcă şi mie îmi atîrnă ca o tinichea, la vîrsta mea matusalemică). Acest termen a fost adus în prim-plan de J. Arnett, uzurpatorul lui Erikson, care explică mai bine divorţul şi diferenţele dintre noi. Nu sîntem la fel, Suz. Eu îţi par un moş, un responsabil, chiar dacă în ochii covîrstnicilor mei sînt de multe ori un exaltat.
Tu îmi pari o egoistă. O răsfăţată zănatică, care îşi permite libertatea să sufere, să exploreze, să plece şi să se întoarcă la libera ta alegere. Eşti fetiţa lui Arnett. În acelaşi timp, pari să suspini că nu te angajează nimeni, că viitorul tulbure te sturmunddrang-uieşte să nu ai repere, te molfăie între fălcile facebook-ului, te perpeleşte între Scila părinţilor şi a problemelor pe care ei (încă) ţi le mai rezolvă şi Caribda responsabilităţilor pe care le înţelegi şi întîmpini serenă, fără anxietăţi. Şi-am spus odată că eşti ca un site under construction, şi credeam că te vei supăra. Despre tine nu se vorbea acum 20 de ani. Nici aici, nici peste Ocean. Acum, tu eşti noul star al psihologiei vîrstelor. Şi pentru a mă putea ocupa de destinul tău, va trebui să înţeleg o nouă psihologie – aceea de emergent. De adult (scuze, încă o dată!) emergent. În 1904 se năştea adolescenţa. I se recunoştea dreptul la cetate, prin scrierile lui Stanley Hall, care o înghesuia ca o vîrstă distinctă între copilărie şi adulteţe (oare aşa s-o fi spunînd?). În jurul anului 2000, o nouă vîrstă a început să-şi scoată capul la suprafaţă – cei care nu se mai simt bine nici în hainele de adolescenţi, dar care refuză se crească în adulţi. Aceşti emergenţi, conduşi de Suz ca-n tabloul acela al lui Delacroix cu Revoluţia franceză şi pam-pam-urile de rigoare, sînt noii neînţeleşi, post-emo-ii care îşi cer dreptul la nişe sociale, harnicii leneşi, dependenţii autonomi, pierde-vară academici şi zilierii existenţiali care ne asaltează cu energia şi confuzia lor, obligîndu-ne să redefinim conceptul de tinereţe.
E o nouă vîrstă. Am copt-o cu toţii în cuptoarele bunăstării, în microundele grijilor parentale care au permis o nouă faţă a lumii. O vîrstă în care coexistă incertitudinea şi optimismul, îndoiala şi entuziasmul, într-o titru care nouă, cei care l-am crezut şi l-am urmat pe Erikson, ni se pare halucinant. Eu propun să învăţăm ceva despre emergenţi. Să nu ne temem de energia lor şi să nu le punem interdicţii şi jaloane, pentru că ei au devenit altceva. Să nu-i forţăm să crească în direcţia noastră. După ce am citit cîteva articole ale lui Arnett, eu m-am hotărît. Îi voi spune lui Suz că mă ocup (şi) de emergenţe. Şi că am încă multe de învăţat nu de la noua generaţie, ci de la o nouă vîrstă.
Mai vorbim…
Mugur Ciumăgeanu este psihoterapeut.
