Ultima soluție - camuflajul

Cum e să ai douăzeci şi ceva de ani în Republica Moldova? Păi, pare să fie destul de fain. E o vîrstă perfectă pentru a recupera ceea ce ţi-a scăpat cu vreo zece ani în urmă. Îmi amintesc că, pe vremea cînd aveam puţin sub douăzeci, tare îmi părea rău că nu am prins anii ’90 la o vîrstă puţin mai înaintată. Aveam un fel de regret că toate lucrurile care reprezentaseră acea generaţie (văzusem şi o emisiune la TV cu un fel de top 30 al celor mai tari lucruri ale anilor ’90) s-au dus, gata, şi eu le-am scăpat, le-am gustat doar, oarecum stîngaci, ca un copilandru naiv, iar acum, cînd m-am copt în sfîrşit şi eu, toate astea nu mai sînt. Era un regret ciudat, însă la început de nou mileniu, cînd toată lumea se agita înflăcărată ţipînd că toate se vor schimba – şi sub presiunile astea, toate chiar păreau că se vor schimba – un neo-romantic în pre-floarea vîrstei putea uşor să cadă în hăul deznădejdii. 

Îmi mai aduc aminte că tot cam pe atunci era şi vremea cînd trebuia să merg prima dată la vot. Ce mi se mai întorcea stomacul de toată hărmălaia care se făcea pe tema asta! Fluturau toţi din mîini că acum, în sfîrşit, o să ieşim şi noi din gunoi, şi tot restul, iar ai mei se uitau la mine ca şi cum, ce chestie, o să merg şi eu să votez şi gata, o să fiu alt om. Era de parcă am fi fost un trib amerindian care trimite un adolescent în pădure cu mîinile goale şi nu-l lasă să se întoarcă fără să fi vînat măcar vreun iepure, ceva. Mai erau chiar şi semeni cam de-o vîrstă cu mine care descoperiseră o carte, 1984 se numea (n-am citit-o nici pînă azi), şi îşi făcuseră din ea instrument de propagandă de parcă găsiseră acolo vreun ghid cu tot ce trebuie şi ce nu trebuie să facă un născut şi la Moldova om pentru a merge pe calea cea dreaptă. Scriau tot felul de articole prin reviste, pe site-uri, despre cum netrebnicilor născuţi în 1985 nu le pasă de ţara lor şi nu se gîndesc să meargă la vot etc. Păi, nu m-am dus la vot, cum să mă duc? Acuma merg de fiecare dată, pentru că nu mai e ca şi cum aş face ceva nemaipomenit, ceva care o să-mi schimbe total viaţa şi toată lumea o să-şi ridice pălăria în faţa mea pentru asta. Ultima dată am votat partidul lui Lupu, iar mai înainte – stejarul. Mă duc şi fac un lucru obişnuit, ordinar. Şi înseamnă asta în prezumţia psihologilor americani că eu mă comport deja ca un om matur? Revolta apare mereu cînd ţi se cere să faci un lucru oarecare într-o manieră care conţine parcă un reproş că tu nu ai fi pornit să-l faci. Şi atunci chiar nu-l mai faci. De ce trebuie să stabilească cineva limite ale pragurilor de vîrstă pentru că aşa le-au trecut ei şi aşa le consideră ei necesare, şi să ni le aplice nouă? De ce s-ar aştepta ca noi să ne simţim vinovaţi din cauză că nu ne încadrăm în aceste grafice? În secolul XXI, secolul ăsta mult rîvnit, despre care ni s-a spus că ne va oferi cu totul alte oportunităţi şi încă, mai ales, cu duiumul, mai trebuie să ne încadrăm în grafice cu praguri de vîrstă de parcă am fi în Hitlerjugend? Cum să nu te simţi dezorientat cînd afli că undeva pe-acolo stau nişte găşti de psihologi şi sociologi şi alţii ca ei, şi îţi numără fiecare mişcare, cu carneţelul în mînă? 

Ai vreo douăzeci şi ceva de ani, trăieşti în Republica Moldova şi la vîrsta asta de regulă ai absolvit proaspăt o facultate. Fie o faci pe a doua, fie eşti deja la un master sau îţi găseşti un job aici ori în afara ţării. Dacă alegi una dintre aceste opţiuni, ăia vor nota plus unu la statisticile numărate pe domeniul dat, dacă alegi alta, vor scrie plus unu dincolo. Pe urmă, vor scrie vreun raport şi vor organiza nişte mese rotunde unde toate astea vor fi prezentate la nivel de fenomene sociale nemaiîntîlnite – iată, priviţi ce fac tinerii din ziua de astăzi. Nu ne rămîne decît să ne camuflăm în totalitate şi să nu mai ştie nici dracu’ ce facem: cît şi unde studiem, şi ce, cînd ne cărăm de acasă, cînd ne întoarcem, cînd ne căsătorim şi cînd facem copii, şi cîţi. Şi cu cine. Vadim Ţîganaş trăieşte şi activează în Chişinău. Din considerente prezentate ceva mai sus, nu doreşte să dezvăluie mai multe cu privire la statu-quo-ul său social.

Ilustrație: Perjovschi la 20 de ani