Untitled 27
Casă n-am, maşină n-am, planuri de viitor nu, credit nu-mi fac, nu sînt bun pentru TV, business n-am habar, stau toată ziua pe Internet şi nu produc nimic util societăţii. Nici nu se întrevede vreo schimbare curînd. În plus, încerc să împac contrariile, să depăşesc contradicţiile, să fiu ubicuu şi să mă transform în orice animal vreau, în funcţie de partenerul de joc. Nu-mi iese.
Cînd eram mic am învăţat două cuvinte: „leat“ şi „etate“. Bunicul le folosea ca să marcheze relaţia cu ceilalţi veterani: unii erau de-un leat cu el, ceilalţi – mai în etate. Bunicul a făcut un război, o casă, o familie, un regim. Totul pînă la 27 de ani. Eu nu fac nimic tangibil, totu-i efemer. Cred că acei de-un leat cu mine (sau mai în etate) pot înţelege foarte bine că ăsta nu-i un capăt de lume. Norocul cel mare e că pluteşte oricum un aer apocaliptic, de post-istorie, de frămîntare în zadar, la care micile noastre neadaptări nu fac decît să adauge o notă de bun-gust. E un timp bun pentru procrastinare. E un timp bun şi pentru construcţie, cea mai vizibilă fiind construcţia Catedralei Mîntuirii Neamului.
Nu reuşesc să prind vreun aer comun în generaţia din care fac parte şi nici nu cred c-ar fi o generaţie. Dacă e, atunci are nostalgia eugeniei şi a pufuleţilor, lucruri rezolvate acum în capitalism, cînd există mai multe eugenii şi mult, mult mai mulţi pufuleţi. Această generaţie care îşi trăieşte a treia decadă (deceniu de măreţe împliniri!) în anii 2000, care a crescut odată cu Internetul şi cu datoria publică, nu e deloc specială sau de neînţeles. Ca şi înainte, unii stau cu părinţii, alţii în chirie, alţii au creditul şi casa lor. Ca şi înainte, unii construiesc afaceri de succes, alţii cariere în societatea civilă, alţii nu fac nimic, alţii trăiesc boem, unii punk, alţii au emigrat. Totuşi, sociologia ne rezervă surprize.
Acum cîteva luni am primit cadou un pronume de politeţe de la un adolescent. A fost puţin şocant. În ritmul acesta nici n-o să-mi dau seama cînd mi se va oferi locul în tramvai. I-am dat adolescentului ţigara cerută şi am rămas pe banca din parc, privind în soare, încercînd să calculez viteza luminii pentru a relativiza puţin diferenţa de ani dintre noi. Eu m-am ales c-un bilet-dus în lumea adulţilor, el – c-o ţigară nocivă. Două minute din viaţă au intrat din contul lui în contul meu. Şi o punere în abis, tot pentru mine.
După cum se poate citi, scriu fraze scurte, dinamice, twitter gen. A5 PU73A $CRI3 $I A$A, nu schimbă cu nimic situaţia. Incapacitatea de a mai scrie fraze lungi e semnul că ne mutăm încet, încet, pe linia corectă a istoriei media, orală, cea în care vorbim direct, puţin, sincopat (e foarte important contextul, limba e o formă de viaţă), în care nu mai arhivăm sau memorăm, ci doar transmitem fragmente mici – meme le-ar spunii unii – din minte în minte. Circulaţia virală a obiectelor ideale e poate ceea ce face suportabilă lipsa de concentrare, lipsa de sens, lipsa celuilalt şi tot ceea ce lipseşte zilelor noastre. Cu un picior încă în nostalgia eugeniei şi cu altul în unidimensionalitatea profeţită de Marcuse, observ că rămîne totuşi timp pentru toate lucrurile importante, de exemplu să petreci o seară cu prietenii, să bei un vin lălăind pe străzi, să ajuţi pe cei bătrîni, să îi expui viciului pe cei tineri. În orice epocă adoptarea unui set coerent de principii e o chestiune de timp pentru fiecare individ, nu cere grabă (tocmai acum, cînd comunicarea e instantanee), ci o continuă învîrtire prin casa sufletului, cum ar zice Kavafis, un tip care niciodată nu s-a grăbit. Dar ca să ating acel set coerent de principii am cîteva întrebări: De ce se interpretează aşa rar Şostakovici? De ce nu se mai montează piesele lui Bertolt Brecht? Cred că răspunsul la ele ar ajuta maturizării mele şi, evident, e cineva la pagina 7 care ştie răspunsul.
Constantin Vică este doctorand în filozofia tehnologiei şi informaţiei.
