fotbalizarea

La cîteva luni după ce Franţa a cîştigat Campionatul Mondial de Fotbal în 1998, un francez se duce în Tibet, într-o mînăstire budistă izolată (la două zile distanţă de cel mai apropiat drum). Aici intră în vorbă cu un grup de călugări, care cunoşteau cîteva cuvinte în engleză. Cînd îl întreabă de unde este şi omul le răspunde, chipurile emaciate de nevoinţe ale ermiţilor se luminează: „France! World Cup! Zidane!“.

Ilunga Mwepu e un bărbat care, de cîteva decenii, lipeşte etichete una peste alta. „Congolez“ în loc de „zairez“, „antrenor“ în loc de „fundaş“, „protestatar“ în loc de „nepriceput“. Ştafeta identităţilor nu se opreşte.

Ce mai asigură astăzi spectaculozitatea fotbalului, devenit o sursă importantă de capital financiar şi de imagine în economia globală? Ce ne mai place la/dintr-un meci (pe care, apropo, îl putem juca şi acasă pe propriul computer)? Care mai sînt resursele de „sacralitate“ şi geniu printre eroii în jambiere, aceşti zei de un sezon, două?

Mă uit la fotbal de cînd aveam şase ani. Tata m-a învăţat. „Mi-a predat“ subiectul cartonaşelor galben şi roşu, mi-a dezvăluit trucul faulturilor subtile, m-a făcut imună la strategia tăvălitului pe iarbă, mi-a exemplificat henţul, driblingul, mi-a creat tensiunea aşteptării unui meci şi m-a pregătit pentru spectacolul dublu: cel din „scena“ terenului şi cel din „sala“ tribunelor. N-am înţeles niciodată prea bine lecţia ofsaidului. Nici acum, de multe ori, nu mă prind. A fost sau n-a fost?

14 mai 1948, apare pe lume, în apropierea Pieţei Obor, micuţul Gică. Născut în aceeaşi zi cu legendara echipă a „alb-roşii“-lor, Dinamo Bucureşti, al cărui susţinător inexorabil va fi pînă la capătul vieţii, Gicuţă era pe cît de scund şi rotofei (motiv pentru care va fi respins de 32 de ori de la preselecţiile organizate de centrele de copii şi juniori), pe atît de pătimaş în cuget şi simţiri.

Dai cu piciorul într-o piatră sau într-o cutie goală de conserve: e poate un gunoi din grădină, ori poate un flecuşteţ care-ţi stă în drum. Nu te învredniceşti să te apleci, nu-ţi foloseşti mîna pentru aşa un lucru de nimic. E de ajuns un şut şi ţi l-ai înlăturat dinainte. Dar... stai aşa: un şut cu vîrful sau cu latul? Sau îl salţi şi-l preiei cu şiretul? Deja cînd te pregăteşti să loveşti din nou, începe ţicneala! Şi dacă ai un tovarăş alături îndeajuns de maniac încît să-ţi paseze ori să vrea

Domnule Sepp Blatter, am citit de curînd că unul dintre motivele pentru care militaţi împotriva folosirii probelor video în corectarea erorilor de arbitraj ţine de natura romantică a acestui sport: dacă pasăm tehnologiei responsabilitatea acestor decizii s-a dus naibii farmecul. Cum nu sînt un cunoscător al romantismului elveţian (există aşa ceva?), n-o să mă apuc să critic această perspectivă; ca un fost jucător mediocru de divizie C – juniori pentru aproape doi ani vă pot spune totuşi că altel

Sportul a apărut ca o nevoie de confruntare simbolică, atunci cînd indivizi sau grupuri au simţit nevoia de a-şi dovedi reciproc supremaţia fără a se distruge fizic. De la început, în jurul sportului a existat publicul, cu rolul său ambiguu de judecător şi părtaş al întrecerii. Nu cred să fi existat vreodată întreceri sportive fără spectatori, şi nu mi le pot imagina (miuţele din curtea blocului sînt doar simulări).