Răvăşitoarea viaţă a suporterului Gică
14 mai 1948, apare pe lume, în apropierea Pieţei Obor, micuţul Gică. Născut în aceeaşi zi cu legendara echipă a „alb-roşii“-lor, Dinamo Bucureşti, al cărui susţinător inexorabil va fi pînă la capătul vieţii, Gicuţă era pe cît de scund şi rotofei (motiv pentru care va fi respins de 32 de ori de la preselecţiile organizate de centrele de copii şi juniori), pe atît de pătimaş în cuget şi simţiri.
În 1951, toamna, pe cînd avea doar 3 anişori şi se juca (în nisip) de-a doctorul şi pacienta cu Lola, o vecină nimfetă cu 10 ani mai mare decît el, primeşte o minge de piele în moalele capului. Autorul acestui act barbar, nimeni altul decît Angelo Niculescu, viitorul selecţioner al tricolorilor, şutase cu sete peste tribunele joase, dar cochete ale stadionului din Ştefan cel Mare, inaugurat chiar în acea după-amiază de neuitat. Mînat de o profundă inspiraţie de moment, Gicuţu se hotărăşte să devină „cîine“ pînă la moarte şi dincolo de ea, indiferent de vreme şi vremuri, fie ele bune, fie ele rele.
1965, Stadionul 23 August, la doar cîteva luni după numirea tovarăşului Nicolae Ceauşescu ca secretar general al PCR, îl regăsim pe adolescentul Gică în tribunele defunctei arene. Venise să aplaude cît îl ţineau bojocii formidabila victorie a „cîinilor roşii“ asupra celebrei Internazionale Milano, echipă antrenată pe atunci de Helenio Herrera – părintele lui catenaccio („lacăt“ în limba lui Don Vito Corleone). Imediat după meci, tînărul nostru a abandonat cartea, la pagina 1079 (Război şi pace, volumul al IV-lea), din care obişnuia să citească înaintea emisiunii radiofonice „Fotbal minut cu minut“, şi a îmbrăţişat cariera de lăcătuş mecanic.
Iulie, 1969, Las Vegas, Elvis the King înregistrează „Suspicious Minds“, melodie care pur şi simplu îi va lua minţile lui Gică. Acesta din urmă se îmbracă din ce în ce mai extravagant şi evazat, în ciuda faptului că regimul socialist se dovedea tot mai închistat. Avea o predilecţie pentru cămăşile albe cu guler scrobit şi ciulit (cum va purta peste ani şi francezul lui United, Eric Cantona). În plus, concepe un dans al bucuriei, bazat pe mişcări lasciv-browniene din şolduri, care-i va aduce nenumăraţi scuipaţi din înaltul peluzelor pestriţe.
1970, Guadalajara, asistăm la prima mare decepţie din viaţa contorsionată şi vioaie a suporterului Gică, plecat cu mintea în Mexico, la Guadalajara. De fapt la a doua decepţie, din moment ce tocmai aflase că Luana, adică Raquel Welch din One million years B.C. – pe care el pusese ochii încă de la Regele ritmului fierbinte, unde juca, într-un rol secundar, ce-i drept, alături de însuşi Elvis Presley – era acum pe buzele tuturor îmbăloşaţilor.
1970, Guadalajara (bis), deci a doua sa decepţie se produce în timpul Cupei Mondiale mexicane, întîia (şi totodată cea dintîi ediţie transmisă la TV în culori) văzută în scunda şi minunata viaţă de microbist înfocat a Gicuţului. România, aflată în Groapa cu lei de la Guadalajara, pierde partida cu Anglia, învinge Cehoslovacia şi este înfrîntă de Brazilia lui Pelé. Frustrarea nemărginită care îl va măcina pe tînărul Gică multe nopţi la rînd era dată de inexplicabila absenţă a genialului Gicu Dobrin din echipă. Piteşteanul fusese ţinut pe tuşă de Angelo Niculescu, mai vechea cunoştinţă a suporterului, sub pretextul (frivol, de altfel) că jucătorul nu se adaptase condiţiilor climaterice.
Cu toate acestea, inimosul Gică găseşte resurse nebănuite să treacă peste nedreptul şi stînjenitorul episod din istoria fotbalului românesc, reuşind să ţină piept furtunilor multiplicate şi desfătărilor împuţinate care vor urma. Peste multe dintre ele sărim cu strîngere de inimă, din cauza spaţiului restrîns alocat, şi ratăm cu seninătate evenimente majore din biografia rocambolescă a fanaticului bucureştean (victoria lacrimogenă a dinamoviştilor cu Hamburger SV, eşecul cu FC Liverpool din semifinalele Cupei Campionilor, umilinţele înfricoşătoare cu „17 Nentori“ şi Knattspyrnufelag, tragedia unicului căpitan, Cătălin Hîldan, suprema aroganţă a rivalei din Ghencea, cîştigătoare a C.C.E. în 1986, Cupele Mondiale din 1990, 1994 şi 1998 şi cele cîteva Campionate Europene) şi ajungem în...
Iunie, 2010, (la) Mondialul african, unde Gicanul, acum în vîrstă de 62 de ani, şi-a transferat întreg capitalul de simpatie asupra gleznelor fine ale argentinienilor conduşi de Maradona. De Diego Armando se îndrăgostise iremediabil la Mondialul din ’86 (Gică era căsătorit, nici nu-ncape vorbă, cu o vamaioată urîtă şi cam proastă; avea şi doi copii cu ea), cînd El Pibe d’Oro adusese de unul singur titlul suprem reprezentativei „Albiceleste“.
Sîmbătă, 3 iulie, 2010, în locuinţa sa modestă din Obor, Gică, echipat în tricoul cu numărul 10 purtat de Maradona şi Messi, este găsit înţepenit într-o poziţie nefirească de ofsaid (clar în afara jocului), avînd o vuvuzelă întreagă în cavitatea bucală. În urma autopsiei, medicii legişti au stabilit că decesul domnului Gică s-a produs la orele 18,44, la doar cîteva secunde după ce neamţul Miroslav Klose a marcat cel de-al patrulea gol în poarta „pumelor“, în sfertul de finală disputat la Cape Town.
Claudiu Bolozan este jurnalist sportiv şi are blogul http://pantacruel.blogspot.com.
