Arta picioarelor fericite

Dai cu piciorul într-o piatră sau într-o cutie goală de conserve: e poate un gunoi din grădină, ori poate un flecuşteţ care-ţi stă în drum. Nu te învredniceşti să te apleci, nu-ţi foloseşti mîna pentru aşa un lucru de nimic. E de ajuns un şut şi ţi l-ai înlăturat dinainte. Dar... stai aşa: un şut cu vîrful sau cu latul? Sau îl salţi şi-l preiei cu şiretul? Deja cînd te pregăteşti să loveşti din nou, începe ţicneala! Şi dacă ai un tovarăş alături îndeajuns de maniac încît să-ţi paseze ori să vrea să te dribleze, gata: aţi intrat în Joc. În acea cîtime de secundă, totul basculează: extremităţile corpului îşi comută polaritatea; mînuieşti cu picioarele, gîndeşti cu creierul mic, sudul devine nord şi viceversa. Prin şut nu mai îndepărtezi o zgaibă, ci porneşti o urmărire, lansezi o ispravă, pîndeşti un goal. 

Schimbi pietricica pe un şomoiog de cîrpe, schimbi şomoiogul pe o băşică şi băşica pe un balon profesional: principiul e acelaşi. E principiul polilor răsturnaţi, al picioarelor care iau locul mîinilor şi al capului care gîndeşte „cu picioarele“. E principiul smintelii de a urmări ca o mîţă ghemul; principiul carnavalesc al josului care devine sus, al clovnului care devine rege şi al nimicului care devine tot. Este, prin excelenţă, regula jocului: prima regulă a celui mai iubit joc din lume. 

Butadele despre cei douăjdoi de zărghiţi care aleargă după o singură minge pînă-şi dau sufletul nu sînt, în fond, chiar aşa deplasate, nici aşa răutăcioase cum par. O confirmă sutele, miile (sau milioanele, graţie televiziunii) de oameni cu nimic mai „normali“, dispuşi să lase totul ca să le privească agonia. Iar simbologia mingii planetare pe care o saltă pe picior un inconştient copil divin (Destinul? Lumea? Zădărnicia? Toate laolaltă?) datează din vremuri prea vechi ca să fie doar o minciună balonată (şi chiar dacă ar fi, totuna)! 

Şi apoi e arta! Poezia! Mult discutatul „romantism“ al fotbalului! Dacă metrii poetici se cheamă paşi, iar capetele de vers - picioare, să ne amintim că figurile de stil sînt numite tropi, după cuvîntul grecesc care însemna salt, ţopăială, întorsătură... Încă de la primele Olimpiade, poezia şi performanţa sportivă s-au oglindit metaforic. De la Pindar pînă la „Belphegor“ Cosaşu şi Fănuş Neagu, giumbuşlucurile fizice ale atleţilor au avîntat stilemele comentatorilor. Cu atît mai asimptotic entuziasmant, mai delirant extatic e fotbalul, arta picioarelor fericite, a superiorităţii membrelor zise inferioare, a propăşirii josului corporal. Lumînări, braziliene, marsilieze, paşi dubli, fente şi driblinguri dantelate – sînt tot atîtea prilejuri de uimire estetică directă, imediată, adresată copilului din noi. Dincolo de mişcări, sînt tehnicile şi tacticile. Deasupra lor – strategiile. Tropare întregi de scheme şi diagrame s-au întocmit în toată istoria fotbalului de performanţă. Copiii îmbătrîniţi au scornit dispute, calcule şi stratageme departe de sport. 

O reclamă din anii nouăzeci…

...cu care se lansa în acea vreme Bergenbier la cutie metalică (şi se cîrmea strategic imaginea brandului către aceea de susţinător al fotbalului românesc) arăta o gaşcă de muncitori care încingeau pe str. Quinet, la crepuscul, în parcarea goală, o miuţă înfocată. Totul pornea de la un şut şleampăt, „ars“ de unul dintre ei într-un can turtit. Era de ajuns ca să se declanşeze un ditai meciul plin de pasiune şi implicare, filmat alert şi montat din scurt. A fost un rarisim caz de reclamă românească în care ambalajul era înfăţişat gata tocit de uz, degradat, înjosit (la propriu). Dar cît de glorios, de omeneşte simţit, era acel aspect de tablă şifonată pe care se întrevedea logoul cu munţi desenaţi şi litere semeţe!

Trecerea către sezoanele de sponsorship al naţionalei a curs pentru suporterii Bergenbier-ului la fel de frumos ca o fază de contraatac. Izbînzile echipei exponenţiale a românilor reflectau simbolic propăşirea naţiei în lume. Şi pare s-o facă – vai – şi acum, cînd forfetul „nostru“ la Campionatul Mondial ne-a îngînat (sau ne-a prevestit?) depresia economică şi psihologică. 

Un joc care s-a dovedit... 

...mai mult decît un joc. E istorie concentrată; este acţiunea destinului la dimensiunea percepţiei omeneşti; este morală transpusă în coregrafie. Nimeni nu se mai mira că microbiştii români fac atîta metafizică pe urma isprăvilor naţionalei. Membrii ei sînt mai mult decît nişte sportivi cu paşaport românesc; ei ne sînt ambasadori, campioni, eşantioane reprezentative. Ei sînt totuna cu noi, în chintesenţă sinecdotică şi echipament Adidas. Destinul „României“ la Campionate şi Cupe este o figură analogică pentru destinul României în Europa şi în lume. Politica alegorică comută în alegorie politică aproape de la sine: nedreptatea arogantă a marilor puteri, împilarea arbitrajelor părtinitoare, Vestul potrivnic Estului, restul lumii potrivnic nouă – bieţi ciobănaşi condamnaţi de invidia cosmică… Iar dilematicii ştiu bine: prejudecata naşte realitate. „Restul îl facem noi“, ori de cîte ori umplem străzile în extaz sau ne împăturim resemnaţi steagurile. 

Pe de altă parte, totuşi, un joc e doar un joc. Dacă n-ar exista în el delectarea, dramul de plăcere pură şi inutilă, n-ar merita atîta suferinţă. Dacă sportivii nu şi-ar impune performanţa supraomenească a graţiei, a plutirii, nu li s-ar cere, la momentul pregătirii, eforturi atît de ascetice, atît de inumane. Mulţimea tînjeşte să întrevadă în salturile atletului ceva îngeresc... Miza etică e completată de gratuitatea estetică: premiem marcarea golurilor, dar iubim jocul „frumos“, „poetic“, „romantic“. 

Într-o astfel de strîmtoare dramatică, dintre sportul hedonic şi sportul politic, s-a găsit prins la sfîrşit de carieră cel mai bun fotbalist român, Gheorghe Hagi, cel numit Regele şi cerut de piaţa publică: „Hagi preşedinte! Hagi preşedinte!“. 

După cum observam, fotbalul dublează şi concentrează alegoric lumea şi viaţa; e drept, într-un mod ceva mai ambiguu, mai asemeni vieţii, mai puţin tezist decît catch-ul american (trînta „coregrafică“ despicată de Roland Barthes şi destabilizată de Andy Kaufman ca o înscenare mitologică a luptei dintre bine şi rău). Campionatele vin şi se duc. Suporterii îşi dislocă ierarhiile. Arta rămîne. 

Florin Dumitrescu este publicitar, are blogul http://textier.ro şi a publicat recent volumul de poezie Încîntece (Editura Vinea, 2010).