"Fotbalul e o diversiune veche de 150 de ani"

- interviu cu Cristian GEAMBAŞU -

De ce este fotbalul un sport aşa popular? 

Pentru că e accesibil. Şi celor care îl practică, şi celor care îl privesc. Fotbalul este şi pîine, şi circ, dar mai este şi altceva. E doza de frumos pe care o gustă oricine mai crede că binele învinge mereu. De aceea, sfîrşitul popularităţii fotbalului ar putea veni tocmai din senzaţia că jocurile sînt făcute dinainte. Cîştigă cine trebuie, nu neapărat cine merită. 

În mod ideal, cum ar arăta echipa care să merite cîştigarea unui meci? 

Generoasă, spectaculoasă, frumoasă în formă şi în conţinut. 11 oameni uniţi în jurul unei idei, disciplinaţi, dispuşi să facă şi muncă brută, dar capabili să fie şi solişti cînd situaţia o cere. O echipă de domni altruişti, dominaţi de spiritul fairplay-ului. Un grup unit, cum îi place lui Răzvan Lucescu să spună. Numai că în lumea reală nu există aşa ceva. 

A devenit fotbalul mai mult show decît sport? 

Fotbalul a devenit o întreprindere al cărei obiect de activitate este show-ul. Această întreprindere este sabotată de mourinhieni, o specie de indivizi pe care îi interesează doar să cîştige. De partea spectacolului lucrează tehnologia care fabrică mingi Jabulani şi vuvuzele. Primele tîmpesc portarii, celelalte spală creierul publicului. 

Este asta un fel de a spune că, prins între competitivitate şi show, fotbalul ajunge să dăuneze? 

Fotbalul dăunează doar cînd e consumat în exces şi cînd din vehicul de divertisment se transformă în ocupaţie ori în hobby care substituie serviciul stabil. 

Ar fi trebuit vuvuzelele interzise? S-a scris enorm pe acest subiect... 

Orice e interzis devine mai atractiv. Vuvuzelele sînt un dat. Golul acela din pîlnie nu reprezintă golul din fotbal, ci golul din noi. E zumzetul vidului din minţile unora. Ne vom obişnui cu vuvuzelele, care probabil vor deveni parte din zgomotul stadioanelor. Sînt convins că suporterii români de-abia aşteaptă să le testeze pe creierii proprii şi pe ai celorlalţi în noul campionat. 

Apropo de Mourinho, evocat mai devreme sub forma unui substantiv comun, ce naţională credeţi că i s-ar potrivi? 

Ştiu ce naţională nu ar putea antrena: România. Noi sîntem mai tehnici şi mai talentaţi decît brazilienii şi argentinienii la un loc. Mi-ar plăcea să-l văd pe Mourinho încercînd să-i facă pe nord-coreeni o echipă care trage la titlul mondial. 

„Onoarea, orgoliul, fair play-ul şi alte noţiuni abstracte“ 

Este astăzi scorul mai presus de joc? Ce a făcut ca media de goluri pe meci de Campionat Mondial să scadă în timp? 

Tactica ucide spectacolul, tehnica jucătorilor îl poate învia. Scorul devine neimportant în momentele de graţie, adică exact atunci cînd într-un meci decisiv se întîmplă ceva dincolo de logică. Liverpool a întors finala Champions League cu AC Milan de la 0-3 cu o furie care nu avea nici o legătură cu realitatea tabelei. 

Apropo de tehnica jucătorilor, acest Mondial mi se pare că a excelat prin absenţa driblingurilor memorabile şi a golurilor din lovituri libere. Ce s-a întîmplat: li s-a interzis din punct de vedere tactic? 

Există şi bariere impuse de sistem. Dar sistemul funcţionează şi raportîndu-se la calitatea jucătorilor. Messi a driblat în gol şi n-a dat gol, Torres la fel, idem Cristiano Ronaldo. A fost un Mondial al hărniciei, al cărătorilor de piane, nu al pianiştilor. În materie de lovituri libere, mitul Jabulani s-a dovedit fals. Mingea pare să fie mai proastă decît suratele din trecut. Are calităţile şi defectele unei bune mingi de fotbal pe plajă. 

Mie mi se pare că au dispărut şi nebunii sau clovnii care făceau altădată savoarea unor meciuri la Mondiale: Gascogne, Higuita, Chilavert... 

Da, le-au luat locul nişte băieţi nervoşi, care scuipă cu o frecvenţă de pistol AKM. Locul nebunilor şi al romanticilor este uzurpat de duri cu priviri narcotice – ca John Terry – care, dacă nu ar fi jucat fotbal, ar fi fost traficanţi de droguri. Ceea ce şi sînt uneori în timpul liber. 

Cînd se bagă (şi se scot) atîţia bani din fotbal, mai e loc de meciuri „politice“? 

Tocmai pentru că la mijloc sînt atîţia bani, e loc pentru meciuri „politice“ sau strategice. E vorba despre interesul reciproc ca o partidă să se termine la un scor convenabil şi unora, şi altora. În acest punct sucombă cavalerismul, onoarea, orgoliul, fair play-ul şi alte noţiuni abstracte. 

Unii ar putea spune că sînteţi prea pesimist… V-a trecut prin cap să vă lăsaţi de comentat fotbalul? 

Mi-au trecut multe prin cap, dar nu să încetez să comentez fotbalul. Îmi place, oricît de detestabil ar fi şi oricîte defecte ar avea. Nu mă influenţează nici cei care ne privesc superior pe noi, cei care consumăm şi comentăm fotbalul. Iar pesimismul de care vorbeşti este o terapie prin care cred că îmi asigur igiena mentală. În numele dragostei pentru fotbal nu sînt dispus să înghit toate hapurile. 

Revenind, cînd ziceam meciuri „politice“, mă gîndeam la confruntări gen Anglia – Argentina, SUA – Iran ş.a. Ce se va întîmpla dacă, într-o zi, va cîştiga Mondialul o naţională islamică? 

Al-Qaeda va spune că este o victorie împotriva sionismului şi a imperialismului american, iar Ahmadinejad va da semnalul îmbunătăţirii relaţiei cu Israelul transferîndu-l pe Iosif Benayoun. La Mecca va fi construită noua Maracana. Dar acea zi e departe. 

S-a scris că fotbalul ar putea fi o diversiune de la problemele lumii: climă, război, petrol etc. Este verosimil/absurd/posibil? 

Da, e opium pentru popoare! Nu prea mai ţine cu religia, încercăm cu fotbalul. E opium, ca şi muzica, la fel ca şi teatrul. Toate ne vin de la parşivii ăia de englezi. Aiureli! Ştii ce, fotbalul e o diversiune veche de vreo 150 de ani, care continuă să atragă. Sînt foarte curios dacă tema încălzirii globale va mai însemna ceva peste 10 ani. 

Acum, cînd echipele naţionale au jucători naturalizaţi şi antrenori străini, ce relevanţă mai are o „naţională“? 

Naţionalele au devenit instituţii goale de conţinut. Pierderea identităţii naţionale se face în numele respectării diversităţii, al nediscriminării, al dreptului la şanse egale. E corect politic, dar se aplică în mod absurd unei entităţii care reprezintă tocmai o comunitate închisă din punct de vedere etnic, religios şi cultural. 

Aşa era odată, dar de ce fotbalul, care e parte din cultura populară, n-ar ţine pasul cu vremurile astea globale?

Ar putea ţine pasul cu vremurile dacă ar renunţa la instituţia naţionalei, pe care ar declara-o desuetă. 

Ar putea marile echipe de club europene să învingă azi naţionalele prezente la un Mondial? 

O, da, mi-e şi frică să mă gîndesc cu ce scor s-ar termina un meci Barcelona – Franţa. Sau Manchester – Italia. 

Ce faceţi cînd nu urmăriţi/comentaţi fotbal? 

Încerc să mă comport normal. Mai stau cu familia, mai ies cu prietenii, mai văd un film, mai citesc o carte. Nici nu ştiu dacă e normal să faci toate astea, mă gîndesc că e demodat. A, şi mai e ceva! Urmăresc buletinul meteo. E singurul lucru pe care îl mai pot vedea la televiziunile de ştiri. 

a consemnat Marius CHIVU