Mihaela MICHAILOV

O pedagogie care are la bază hărțuirea, o pedagogie destabilizatoare şi abuzivă, care nu creează spațiu pentru limite, care nu cultivă empatia este sfîrșitul oricărei pedagogii.

Artistul independent e și producătorul, e și cel care scrie proiectul pentru diferite linii de finanțare, e și cel care face bugetul, decontul, e și cel care, împreună cu întreaga echipă, gîndește ulterior întregul proiect.

Cititul e întîlnire. Și întîlnirea asta e uneori atît de tulburătoare încît iei din ea emoții care te sparg în mii de bucăți.

Ce documentăm nu e doar ce s-a întîmplat. E şi ce-ar fi putut să se întîmple. Sau ce n-avea cum să aibă loc. E posibilitate, previzibilitate, prezent palpabil şi postcotidian. E împlinirea şi eşecul unor vise. E reconstrucţia unor poveşti personale şi comunitare conflictuale, complementare, convergente, adevărate şi ficţionale.

"Cred într-un teatru de reflecţie socială şi nu-mi aleg niciodată conjunctural temele şi subiectele. Aleg să documentez şi să cercetez teme care mă preocupă pentru că au un conţinut social şi politic despre care simt nevoia să vorbesc"

"Immigrants’ Theatre Project ne-a selectat – mie şi Verei Ion – piesele incluse în seria de spectacole-lectură care problematizează existenţa de graniţă a emigranţilor contemporari. Piesa mea, Familia Offline, are în centru o familie cu prelungiri în Spania: copiii trăiesc în absenţa părinţilor plecaţi la muncă şi devin propriii lor părinţi."

În România, poveştile nu cresc odată cu cei care le ascultă. Rămîn îngheţate în timpul narativ clasic, decuplate de la realitatea imediată a vîrstelor în mişcare. Poveştile teatrului pentru copiii de azi sînt, în cea mai mare parte, poveştile copiilor de ieri.

Un festival cu o temă laxă are avantajul unei deschideri conceptuale extrem de generoase. După ce, timp de cîţiva ani, Festivalul Malta de la Poznan (Polonia) şi-a căutat o identitate structurantă, a recurs la construcţia tematică, prin care mai multe formule performative îşi găsesc un context specific de comunicare.

Teoriile şi practicile educaţiei prin artă sînt, în România, sub nivelul zero al dezbaterii. Într-un sistem care privilegiază încă surplusul de informaţii nefiltrate, nivelul de asimilare liniară, învăţarea împotriva greşelii fireşti şi gîndirea non-critică, educaţia prin artă nu reuşeşte să-şi creeze un spaţiu oportun de intervenţie.

Orice selecţie este un act critic. O acţiune de curatoriat care are sau ar trebui să aibă la bază un program. O poziţionare în interiorul unui fenomen în mişcare. În cadrul Festivalului Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara, am optat pentru texte de teatru care expun problematici contemporane diferite.

Un cîine cît lumea  Era un cîine mare. Se-ncolăcea în jurul corpului meu mic, ca şi cum ar fi fost o sfoară cu mulţi colţi. Am scăpat sacoşa din mînă. Am început să plîng. Încet. Îmi era frică să nu-mi audă lacrimile. Îmi era frică să nu-l sperii. Aveam vreo şase ani.

Critica e un act politic. E, astăzi, o acţiune publică de igienizare a societăţii sau de manipulare a ei. Cronica de teatru în perioada comunistă funcţiona pe două paliere de semnificare a realităţii teatrale. Era o cronică de înregimentare faţă de sistem sau o cronică de rezistenţă faţă de imperativele culturii oficiale.

Mă uit la fotbal de cînd aveam şase ani. Tata m-a învăţat. „Mi-a predat“ subiectul cartonaşelor galben şi roşu, mi-a dezvăluit trucul faulturilor subtile, m-a făcut imună la strategia tăvălitului pe iarbă, mi-a exemplificat henţul, driblingul, mi-a creat tensiunea aşteptării unui meci şi m-a pregătit pentru spectacolul dublu: cel din „scena“ terenului şi cel din „sala“ tribunelor. N-am înţeles niciodată prea bine lecţia ofsaidului. Nici acum, de multe ori, nu mă prind. A fost sau n-a fost?

interviu cu Marius MANOLE Marius Manole este un actor magnetic, cu o intuiţie uluitoare a fibrelor latente pe care rolurile jucate le conţin....