La marginea lumii
Un festival cu o temă laxă are avantajul unei deschideri conceptuale extrem de generoase. După ce, timp de cîţiva ani, Festivalul Malta de la Poznan (Polonia) şi-a căutat o identitate structurantă, a recurs la construcţia tematică, prin care mai multe formule performative – dans, spectacole în aer liber, concerte, montări site-specific – îşi găsesc un context specific de comunicare.
Singura problemă a festivalului este că spectacolele autohtone selectate nu sînt reprezentative pentru fenomenul teatral polonez, ceea ce le plasează într-un decalaj de valoare faţă de cele invitate din străinătate. Anul acesta, tema festivalului, desfăşurat în perioada 4-9 iulie, a fost „Excluderea“.
Corpul eruptiv
Doi performeri pun întrebări. Spectacolul lui Jan Fabre – Prometheus Landscape II – începe interogînd: Cine este eroul contemporan? Un luptător fanatic, un filozof ascet, un om obişnuit, o construcţie mentală, un pol de putere terorizantă, un revoltat, un creator de sistem sfărîmat, un nimeni? În spatele celor doi performeri, la distanţă egală de fiecare dintre ei, un corp masiv şi inert stă, legat, pe un scaun. Este exemplificarea antitetică a imaginarului eroului. După ce tirul de întrebări se opreşte, cortina se ridică. Un spaţiu slab luminat, ca o peşteră pe ai cărei pereţi zac corpuri reduse la tăcere, devine teritoriul bombardamentului impulsurilor, al sexualităţii explozive, al senzorialului brut şi poetic. Fabre creează un cîmp corporal agonic, în care fiecare senzaţie – panică, durere excesivă, eliberare, încleştare, apropiere – este explorată în toată fizicalitatea ei. Spectacolul ca un spaţiu al eroziunii intimităţii şi trăirii coşmareşti.
Totul e un „imens nimic“, supravegheat de corpul suspendat al lui Prometeu. Nimic din ceea ce pare capabil să se salveze nu-şi găseşte locul în celula somnambulică imaginată de Fabre.
În Prometheus Landscape II, Jan Fabre ordonează dezordinea. Radicalizează corpul anarhic şi-l transformă în principal motor de acţiune. Lumea e o imensă găleată de nisip care pulverizează materia vie. Scena devine un tărîm apocaliptic, o cursă de oameni-şoareci care se ascund şi mişună convulsiv. Corpurile tresar electrocutate. Sînt acţionate de forţe eruptive din afara lor. Sînt stinse cu extinctoare ca şi cum ar fi incendii distructive. Jetul de fum este asemeni unei bombe care doboară corpul. Îl face să-şi înghită propriile mişcări, să se dezlănţuie furibund, pentru ca, în secunda următoare, să-l pună la pămînt. Tema centrală a spectacolelor lui Jan Fabre – expulzarea lent-violentă a lumii în moarte – este structurată aici la nivelul încordării fizice dintre prezenţa corpului delirant şi prezenţa corpului amorţit – două stadii ale distrugerii şi renaşterii.
Fabre studiază creşterea şi descreşterea corpului, natura lui maleabilă, transformările lui sub influenţa unor materii cu care intră în contact. Nisipul aruncat peste el îi modifică volumul şi-l face să se dilate. Mişcările devin din ce în ce mai lichide şi imponderabile. Jetul de fum îi dă trupului o anumită transparenţă şi creşte ritmul sacadat al gesturilor, care par să se desprindă de corpul-sursă. Între mişcarea-efect şi corpul-cauză se instituie o ruptură de declanşare, care presupune un spaţiu gol, o suspensie în ordinea intenţională a producerii gesturilor. Prometheus Landscape II devine astfel o cercetare performativă a corpului permeabil.
Cînd vîrstnicii se cîntă
End of the Road, creat de Young@Heart (grup fondat în 1982 în Northampton), este un performance-concert, gîndit ca un fel de jam-session. Persoane cu vîrsta medie 70 de ani interpretează cîntece celebre ale anilor ’70-’80, acompaniaţi de un pianist, într-un spaţiu conceput ca un bar, care devine carcasa unui timp sonorizat. Fiecare personaj creat este individualizat printr-un detaliu vestimentar – pelerină mov, pălărie cu voal, smoking – sau printr-un gest – mîngîierea obsesivă a unei păpuşi.
Valoarea lui End of the Road stă în statutul de împuternicire pe care îl conferă celor aparent inutilizabili de la o vîrstă încolo, aşezaţi la marginea eficienţei competitive. Rolul spectacolului este unul de document performativ, care stabilizează receptarea funcţiei vitale a vîrstnicilor în orice societate. Tocmai de aceea dimensiunea lui politică, de spectacol-cadru pentru cei slab reprezentaţi, este atît de importantă End of the Road este o arhivă de poveşti-song-uri, care localizează apartenenţa la o vîrstă deschisă şi care reuşesc, prin mobilizarea şi propulsarea acestei vîrste, să capete vizibilitate. Vîrstnicii devin comunicatori de identitate a unei lumi, intermediatori de evenimente majore, naratori care coabitează cu un spirit al vremii şi autori colectivi ai unui mod de existenţă. Ei recitesc, tandru-nostalgic, trecerea care îi separă, apropiindu-i totodată, prin povestea împărtăşită, de noi. Vîrstnicii sînt mărturii în mişcare. Sînt voci care narează ceea ce au ascultat cîndva. A asculta devine acţiunea-pilon în spectacol. Poveştile vîrstnicilor transcend localizările ferm delimitate şi ajung să fie „adăposturi“ pentru un conţinut de viaţă care ne conectează la o moştenire de sensuri atemporale. Productivitatea lor simbolică, capacitatea de a se autoreprezenta şi de a reprezenta un sistem de relaţii le conferă un spaţiu de afirmare.
End of the Road este un spectacol de resurecţie a unui timp care devine palpabil prin cei care îl re-construiesc, legitimîndu-se astfel ca purtători de cuvînt simbolic ai unei vîrste. Actorii-cîntăreţi devin performeri sociali care, prin valoarea gestului lor politic, se autoreprezintă.
Film din piele arsă
Kornél Mundruczó, regizor de teatru şi film, născut la Budapesta în 1975, spectacularizează cruzimea lumii în care trăim şi transformă existenţa într-un circ al terorii. În It Is Hard To Be A God (inspirat din fraţii Strugatsky), violenţa sub-uman de umană naşte creiere care fac din fiecare gest un act monstruos de întemeiere a răului. Lumea există ca să fie filmată în toată digestia de cruzime de care e capabilă. În două camioane pline de blugi şi cauciucuri, corpurile unor femei traficate sînt filmate de un regizor de filme porno isteric, asistat de alţi cîţiva prieteni. Spaţiul devine un abator în care pielea este arsă, carnea e jupuită pînă cînd nu mai rămîne din ea decît o rană deschisă care doare la fiecare atingere. Mundruczó înveleşte brutalitatea într-un musical cinic, alternînd contraste situaţionale radicale – patroana-peşte a bordelului-camion cîntă, acompaniată, Mamy Blue, în timp ce fetele, lovite şi bătute, se ridică brusc şi dansează. Trăim într-un show al exceselor, care neutralizează carapacea violentă a suportabilităţii umilinţelor. La fel ca în Tender Son, filmul care face parte din „Frankenstein Project“, conceput de Mundruczó, umilirea corpului slab devine cu atît mai traumatizantă cu cît camera îi înregistrează forţa de distrugere.
Regizorul transferă structura de rol victimă-călău în intimitatea actului de a privi. Spectatorii care privesc fără să acţioneze, care îşi asumă statutul de observatori fideli ai macro-spectacolului dezintegrant, sînt complicii execuţiei violenţelor. Ei devin, prin partajarea supunerii, victime ucise şi ucigaşe ale sistemului. Cine este deasupra lor?
Mihaela Michailov este critic de teatru şi dramaturg.
