Educaţia gîndirii critice
„Ne hrăniţi. Ne alegeţi hainele. Impuneţi regulile. Ne faceţi promisiuni şi speraţi să le uităm. Încercaţi să ne spuneţi ce se-ntîmplă în lume. Ne explicaţi care este semnificaţia războiului. Şoptiţi cînd credeţi că nu auzim.“ 14 copii cu vîrste între 8 şi 13 ani se aliniază şi vorbesc despre o lume care-i învaţă ce să fie şi ce să aleagă, cum să ajungă nişte copii perfecţi înainte să fie pur şi simplu copii, într-unul dintre cele mai puternice spectacole despre educaţie pe care l-am văzut vreodată, creat de compania Forced Entertainment – That Night Follows Day. Un performance-lecţie despre maturizare şi conştiinţa deciziei personale, pe care copiii o învaţă „jucîndu-se de-a“ şi experimentînd posibile situaţii şi identităţi.
Teoriile şi practicile educaţiei prin artă sînt, în România, sub nivelul zero al dezbaterii. Într-un sistem care privilegiază încă surplusul de informaţii nefiltrate, nivelul de asimilare liniară, învăţarea împotriva greşelii fireşti şi gîndirea non-critică, educaţia prin artă nu reuşeşte să-şi creeze un spaţiu oportun de intervenţie. Beneficiul introducerii ei vizează două componente esenţiale. Pe de o parte, ar produce o revoluţie în reflecţia asupra sistemului de învăţămînt şi, pe de altă parte, ar elabora practici educative deschise, flexibile şi permeabile, care i-ar transforma pe elevi din spectatori ai sistemului în actori ai lui, capabili nu doar să recepteze neutru o serie de informaţii, ci să acţioneze în virtutea folosirii lor. În statutul participativ al elevului s-ar produce astfel o mutaţie extrem de importantă. Elevul devine actor social. Prin intermediul educaţiei prin artă poate să-şi conştientizeze aptitudinile, poate să-şi reprezinte problemele cu care se confruntă şi poate să-i reprezinte pe cei care nu au forţa să o facă, transformîndu-se în vocea unor colectivităţi. Elevul ajunge să fie o conştiinţă vie a lumii în care trăieşte.
Dezvoltarea unui parteneriat de gîndire între spaţiul-sursă de schimbare – şcoala – şi factorul de schimbare – arta – constituie o necesitate pe care sistemul de învăţămînt din România încă nu o conştientizează. Cînd arta iese din spaţiile care îi sînt destinate şi pătrunde în şcoli influenţează decisiv formarea unor indivizi cu o conştiinţă empatică şi o raportare critică la mediile din jur.
Introducerea teatrului în educaţie este un proiect de maturizare socială şi de construcţie a conştiinţei civice. Încă din 1917, unul dintre cei mai importanţi vizionari în domeniul educaţiei, Caldwell Cook, specifica rolul fundamental pe care îl poate avea teatrul în educaţie, prin accentul pus pe două noţiuni esenţiale: autoînţelegerea şi empatia. Prin jocul de rol şi transferul de identitate, copilul înţelege mai bine dimensiunea problemelor pe care le trăieşte şi poate rezona şi la problemele cu care se confruntă cei de lîngă el. Într-o lucrare esenţială despre rolul educaţiei prin artă – Development through Drama (London, Longmans, 1967) –, Brian Way punctează cîteva dintre avantajele unui astfel de sistem educaţional. Îi oferă elevului şansa de a învăţa, experimentînd relaţia cu lumile cu care intră în contact, şi de a folosi în existenţa de zi cu zi resurse proprii de transformare. Este dezvoltată astfel modalitatea de a-i face pe tineri să participe critic în reţeaua socială din jurul lor.
Ceea ce pare un simplu act de divertisment – copiii învaţă un text de teatru pentru ca apoi să-l joace în faţa unui public, dramatizează situaţii de viaţă şi poveşti personale pe care le expun în spectacole făcute de ei – este, de fapt, o interacţiune responsabilă cu societatea şi un mod de a genera posibile soluţii de transformare. Soluţiile oferite de către categorii de vîrstă luate destul de puţin în considerare au un efect de reprezentare a respectivelor categorii. Potenţialul adolescenţilor, neexplorat exact în punctele în care ar necesita să fie folosit pentru tipul de reacţie pe care o poate naşte, este cel mai important capital simbolic de schimbare socială. Aceste grupuri de vîrstă cresc acţionînd şi propunîndu-şi, prin jocul teatral, să joace un rol social, să determine, activ, o percepţie de reprezentare categorială.
În 2010, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ a iniţiat un proiect de învăţare permanentă – „Şcoala de Duminică“. Miza acestui proiect este de a deschide domeniile specifice artei teatrale şi cinematografice spre categorii de public cît mai diverse, indiferent de pregătirea lor profesională, astfel încît să fie accesibile şi celor care vor să experimenteze, pe termen scurt şi într-un cadru profesionist, zone artistice diferite.
Cursurile – fotografie, arta actorului, scenariu dramatic, scenariu de film, videoclip – oferă noţiuni teoretice de bază şi cunoştinţe practice esenţiale pentru fiecare domeniu în parte. Se creează astfel un spaţiu-platformă de educaţie accesibilă şi, totodată, aplicată, un context de învăţare care poate provoca, ulterior, nevoia de aprofundare.
„Şcoala de Duminică“ este structurată pe module de cîte 10 cursuri, la finalul cărora toţi cei care absolvă primesc un atestat. Vîrstele cursanţilor prezenţi pînă acum în cadrul proiectului au variat între 16 şi 50 de ani. „Şcoala de Duminică“ propune un format de învăţare permanentă conceput în aşa fel încît, indiferent de vîrsta şi de profesia cursanţilor, noţiunile dobîndite să creeze nivelul de înţelegere necesară unui mod de a gîndi teatral şi cinematografic.
Mihaela Michailov este critic de teatru şi doctorand al Academiei de Teatru şi Film.
