Ce documentăm nu e doar ce s-a întîmplat. E şi ce-ar fi putut să se întîmple. Sau ce n-avea cum să aibă loc. E posibilitate, previzibilitate, prezent palpabil şi postcotidian. E împlinirea şi eşecul unor vise. E reconstrucţia unor poveşti personale şi comunitare conflictuale, complementare, convergente, adevărate şi ficţionale. E vizitarea şi abandonul istoriei recente oficiale în favoarea istoriilor de viaţă nespuse şi nesupuse puterii care scrie varianta convenabilă a naraţiunii sistemului. E realitate şi deopotrivă ficţionalizare a unei realităţi fragilizate de trecerea timpului. E întîlnirea cu trecutul din perspectiva prezentului care lansează interogaţii viitorului. 

Am început documentarea la spectacolul

(regia David Schwartz, video Vlad Petri, cu Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Andrei Şerban, scenografia Adrian Cristea, muzica Bogdan Burlăcianu), în Valea Jiului, în iunie 2011. Documentarea a avut loc în două etape. Într-o primă etapă, timp de trei săptămîni, am realizat împreună cu David Schwartz şi Vlad Petri o serie de interviuri semistructurate cu mineri, lideri de sindicat, femei care au iniţiat diferite tipuri de afaceri – cofetării, fast-food-uri –, pensionari, ziarişti, persoane care trăiesc din furtul de fier vechi şi care ajung să facă ani de puşcărie pentru cîţiva saci de fier, bodyguarzi la mină, copii. Ne-am dorit să arhivăm cît mai multe poveşti personale despre istoria comunităţilor minereşti, despre transformările sociale de după 1989, despre degradarea progresivă a imaginii muncitorului în postsocialism, despre grevele din 1929 şi 1977 – momente istorice ale solidarizării minerilor, care au obţinut drepturi esenţiale în urma acestor proteste, despre şomajul în creştere şi migraţia forţei de muncă, despre visele copiilor care trăiesc astăzi în Valea Jiului. Am făcut interviuri în Petrila, Petroşani, Lupeni, Vulcan, Aninoasa, Uricani. Am coborît în mină încălţată în cizme cu cîteva numere mai mari, cu un lift care, în secunda în care a pornit, m-a făcut să mă ţin cît puteam eu de strîns de colegii mei, şi-am avut un sentiment de nesfîrşită uşurare cînd am ieşit din mină şi-am văzut, din nou, lumina. Am înţeles atunci, mult mai bine, cît de importantă era solidaritatea de care minerii ne vorbeau mereu în interviuri, cît de mult conta siguranţa pe care le-o dădea, fiecăruia, cel de lîngă ei. Fără omul-de-sprijin puteai, în orice moment, să mori. Timpul petrecut în mină ne-a ajutat să fim mai aproape de povestitorii comunitari intervievaţi, de experienţele lor de legătură umană profundă, de momentele în care au pierdut prieteni, părinţi, fraţi.  Experienţa din mină ne-a făcut să cunoaştem în detaliu timpul atît de vulnerabil şi, totodată, atît de solid al „relaţionărilor de adîncime“. Timp preţios al ajutorului reciproc, în absenţa căruia viaţa poate fi, în orice secundă, clipa unui sfîrşit. Orele petrecute în subteran ne-au dat dimensiunea fricii acutizante de care ne-au vorbit soţiile de mineri, care trăiesc în fiecare zi cu spaima că nu-şi vor mai vedea soţii acasă. La intrarea în mină, în drumul spre locul de unde minerii îşi iau lămpile, sînt scrise cîteva cuvinte „de revenire la lumină“, la cei dragi, la copii: „Te aştept acasă, tăticule“. Toţi copiii cu care am vorbit în Valea Jiului – am realizat un atelier de poveşti personale, desene, fotografii cu un grup de copii şi adolescenţi din Petrila, cu ajutorul artistului Ion Barbu, care ne-a ajutat în tot procesul nostru de documentare – ne-au povestit despre experienţele lor legate de mină, despre lumea lor puternic impregnată de munca taţilor pe care-i aşteaptă în fiecare zi „vii şi tot bucuroşi“, după cum ne-a spus una dintre fetiţele prezente la atelier. 

Cea de-a doua etapă a documentării – o săptămînă (aprilie 2012) – a presupus implicarea întregii echipe (actriţe şi actori, scenograf) în procesul de lucru din Valea Jiului. Actorii s-au întîlnit cu o parte dintre actanţii comunitari pe care i-au jucat ulterior în spectacol, i-au cunoscut pe copiii cu care am lucrat, au coborît în mină. Spectacolul

a fost jucat în toate oraşele din Valea Jiului în care ne-am documentat. Ni s-a părut important să revenim în locurile şi alături de oamenii care ne-au ajutat să construim spectacolul, să avem un dialog cu ei, să dezbatem împreună teme pe care le-am cercetat. Să creăm o comunitate narativă prin care cei documentaţi să-şi poată vedea poveştile reprezentate. Cred că una dintre mizele esenţiale ale unui spectacol documentar, construit în jurul unor comunităţi, este să se întoarcă în spaţiile care l-au inspirat, care i-au dat consistenţă, emoţie şi sens existenţial. La spectacolul din Aninoasa, jucat într-o sală de clasă, au venit doi dintre cei ale căror poveşti erau reprezentate – un miner salvator care şi-a ascultat monologul cu lacrimi în ochi şi un miner participant la greva din 1977, care a cîntat împreună cu actorul Andrei Şerban cîntecele pe care ni le cîntase cînd i-am luat interviul. Revendicările minerilor din ’77 vizau programul şi condiţiile de muncă, investiţiile în mină, locuinţele şi aprovizionarea Văii Jiului. 

Am încercat să aducem în spectacolul

ceva din atmosfera oraşelor în care ne-am documentat, frînturi din dialogurile pe care le-am auzit pe străzi, stări pe care le-am trăit. În Uricani, un oraş din Valea Jiului în care ai senzaţia că timpul se scurge cu pipeta, sufocat de un prezent tot mai greu de trăit, un oraş în care pe stradă vezi bunici trişti şi nepoţi captivi în aşteptarea părinţilor plecaţi la muncă în străinătate, un locuitor mi-a spus: „Aici a fost ce-a fost cît a fost şi dup-aia n-a mai fost“. Această frază m-a urmărit în toate oraşele din Valea Jiului, în toate locurile prăbuşite în care-am ajuns, în popicăria-ruină din Petrila, în toate discuţiile pe care le-am avut cu mineri, soţii de mineri şi pensionari conştienţi pe deplin de dezastrele privatizărilor agresive şi de perversitatea măsurilor neoliberale luate în ultimii 25 de ani. Cea mai dureroasă senzaţie pe care am trăit-o în timpul celor trei săptămîni de documentare petrecute în Valea Jiului a fost

într-un viitor mai bun, împietrirea timpului schimbării, impresia oamenilor că sînt prea insignifianţi ca să reprezinte ceva sau să-şi facă poveştile auzite, impresie accentuată puternic de discursurile politice post-13-15 iunie 1990. Discursuri care au privat comunităţile minereşti de o autoreprezentare pertinentă. „Reprezentările de la centru“ au jonglat cu o serie de clişee jalnice şi reducţioniste despre minerul-brută, care au dus la o cunoaştere total deformată şi precară a unor oameni şi a unor poveşti ţinute în subteranele istoriei oficiale. Documentarea a avut pentru noi valoarea unei descinderi în „abatajele“ unor poveşti personale, emblematice în istoria unor comunităţi-reper pentru transformările din postsocialism. Am documentat naraţiuni care leagă oameni şi colectivităţi într-un timp comun al rememorării. Timp deopotrivă nostalgic şi lucid. Timpul vîrstnicilor care „au apucat un pic din bine“ în Valea Jiului şi al copiilor care le scriu primarilor, în speranţa că, poate, într-o zi îi vor auzi: „Domnule primar, eu nu vreau să vă rog nimic, decît să faceţi un oraş. Puteţi? Anca“.  

Familia Offline, Amintiri din epoca de şcoală.