⬆
realitatea mod de folosire
Cum documentăm realitatea?
Cum gestionăm în ficţiune un caz real? De la ce pornim şi unde ajungem? Acestea sînt doar cîteva dintre întrebările la care căutăm răspunsuri în acest Dosar. O să citiţi mărturiile unor regizori, dramaturgi, jurnalişti, scriitori, care îşi documentează temeinic lumea pe care o vor ficţionaliza apoi.
„Doamne, trebuie să mai facem asta“ - interviu cu jurnalistul Vlad MIXICH
Subiectul cu reţeaua citostaticelor s-a transformat dintr-un subiect jurnalistic într-o cauză, apoi dintr-o cauză în definiţia unui scop, iar acum înseamnă planuri şi muncă în viitor. Ce vreau să spun e că nu am părăsit cu adevărat niciodată subiectul. El a crescut, şi eu împreună cu el. M-a schimbat.
„Un semnal de alarmă pentru nişte probleme grave“ - interviu cu regizorul Claudiu MITCU
Reţeaua poate că nu e cel mai cinematografic film, cu cadre frumoase şi cu duble. Dar asta pentru că totul se întîmplă pe bune: e vorba de nişte oameni bolnavi şi de nişte medicamente de care depindea viaţa lor. Şi pe care nu le puteau procura din ţară. E un documentar filmat cu patru sau cinci feluri de camere.
Lamentările unui reporter fricos
Cînd eram mic evitam fetele. Nu ştiu de ce, mi se păreau arogante şi încrezătoare, mă speriau. Aveam acasă o soră cu trei ani mai mare, ştiam ce le poate mintea la nevoie. Preferam să îngrop securea războiului într-o criptă înainte să fiu nevoit să zic ceva sau, Doamne fereşte, să mă uit în ochii lor.
Soldaţii: 70% realitate şi 30% ficţiune - interviu cu scriitorul Adrian SCHIOP
"Spaima că mă expun prea mult, că mă arunc prea tare cu unele afirmaţii. Mi-a fost de asemenea teamă că nu o să le placă colegilor mei de la doctorat, majoritatea activişti romi, că or să-mi reproşeze viziunea prea negativistă şi unele afirmaţii prea tranşante, prea dure."
„Munca mea e să creez o piesă inspirată din realitate“ - interviu cu dramaturgul Peca ŞTEFAN
"Orice text al meu pleacă de la un tip de documentare. Prima formă de documentare, de care am devenit din ce în ce mai conştient pe parcursul anilor, e cea a realităţii mele subiective. Cred că este esenţial pentru un scriitor să fie conectat activ la ce i se întîmplă pe plan uman."
„Un personaj şi fărîme de adevăr“ - interviu cu regizorul Tudor GIURGIU
"Cred că vor veni mulţi români la film din interes şi curiozitate. M-aş bucura ca filmul să emoţioneze şi să mişte nişte conştiinţe. La modul ideal, filmul ar putea genera măcar o reparaţie morală adusă procurorului Panait: pedepsirea (sau măcar cunoaşterea) celor vinovaţi pentru determinarea sinuciderii."
„Tu-l mai ţii minte pe Cristian Panait?“
Cam aşa a sunat întrebarea lui Tudor Giurgiu în iulie 2011, la prima noastră discuţie. Nu „cazul Panait“, nu „povestea cu procurorul Panait“… Nu. „Îl ţii minte?“ Ca şi cum l-am fi cunoscut personal, am fi fost toţi trei prieteni şi în vreo studenţie comună am fi tocat boem subiectele vremii la un pahar de vin.
Gogoriţele de presă
Cunoaşteţi cumva acel sentiment pe care îl trezeşte uneori o furtună privită din casă? Cînd vîntul pare că e mai violent, copacii se înclină mai ameninţător, iar ploaia e „mai“ torenţială? Şi totuşi, cînd ieşiţi din adăpost, în mijlocul „calamităţii“, vă daţi seama că lucrurile nu sînt chiar atît de înfricoşătoare.
Urmele ascunse ale demnităţii
La puţin timp după ce am început documentarea pentru Portretul luptătorului la tinereţe, realitatea a început să se disipeze treptat şi să îşi piardă conturul. Îmi amintesc că a durat cîteva luni pînă să mă decid să o încep. Filmul pe care mă pregăteam să îl fac îmi vorbea despre o lume pe care nu o cunoşteam.
Tata a lucrat în mină. Mina e un iad. Tata e acum şomer
Ce documentăm nu e doar ce s-a întîmplat. E şi ce-ar fi putut să se întîmple. Sau ce n-avea cum să aibă loc. E posibilitate, previzibilitate, prezent palpabil şi postcotidian. E împlinirea şi eşecul unor vise. E reconstrucţia unor poveşti personale şi comunitare conflictuale, complementare, convergente, adevărate şi ficţionale.