„Munca mea e să creez o piesă inspirată din realitate“ - interviu cu dramaturgul Peca ŞTEFAN

Cît de importantă e în textele dvs. documentarea realităţii/locului/oamenilor despre care scrieţi? 

Orice text al meu pleacă de la un tip de documentare. Prima formă de documentare, de care am devenit din ce în ce mai conştient pe parcursul anilor, e cea a realităţii mele subiective. Cred că este esenţial pentru un scriitor să fie conectat activ la ce i se întîmplă pe plan uman, la cum procesează şi se raportează la realitatea exterioară. E un exerciţiu continuu de introspecţie care te ajută să înţelegi ce e important pentru tine, ce te interesează în cel mai urgent mod. Şi de acolo poţi să pleci apoi în cercetarea celorlalţi. În al doilea rînd, la fel de neîntrerupt se întîmplă o formă de cercetare ca observaţie care, la mine, se confundă cu defectul profesional: am nevoie să văd oameni, să-i privesc în acţiune, să-i aud vorbind şi să discut cu ei. „Defectul“ vine din faptul că sînt de foarte multe ori extrem de conştient de asta. La fel studiez spaţii, arhive, muzică. De multe ori îmi notez cînd ceva mă impresionează, mici detalii care îmi spun lucruri mari. 

Care e piesa la care munca pe teren a fost cea mai îndelungată, mai complicată? Şi de ce? 

La final de 2013 şi începutul lui 2014 am făcut o cercetare despre vîrste şi procesul de a îmbătrîni pentru o piesă pe care am fost comisionat s-o scriu în cadrul proiectului european

în cazul meu o coproducţie între teatrul din Karlsruhe şi Teatrul Naţional Timişoara. Subiectul fiind amplu şi fascinant, a presupus o cercetare care s-a desfăşurat pe parcursul a aproape şapte luni. În cercetare a existat şi o perioadă de teren, interviuri cu oameni de diferite vîrste din Timişoara şi Karlsruhe bazate pe un chestionar extrem de amplu, dar şi o documentare îndelungată din diferite alte surse: statistici, teorie, lucrări ştiinţifice, literatură sau film. Toate aceste descoperiri au trebuit filtrate şi transformate în structură dramatică într-un timp destul de scurt. Am ajuns, în final, la un spectacol în care oamenii îmbătrînesc împreună 60 de minute, iar în cursul acestor minute pot lua decizii care schimbă practic configuraţia a ceea ce văd în seara respectivă, dar şi la faptul că felul în care alegem să „îmbătrînim“ (sau nu) împreună este esenţial. Complexă şi delicată a fost şi cercetarea făcută împreună cu colegii mei din dramAcum, Radu Apostol, Gianina Cărbunariu, Andreea Vălean, în 2010, pentru spectacolul

documentînd practic un extrem de complex experiment social şi uman. La fel de complicată este cercetarea pentru proiectul-serial pentru care scriu la New York cu PopUp Theatrics,

, care explorează, într-o suită de spectacole pe stradă, viaţa în diferite cartiere din Manhattan. 

Cum faceţi concret? Care e procesul? Vă duceţi într-un loc cu o idee şi săpaţi ca să vedeţi ce găsiţi? Sau o descoperiţi pe parcurs? 

În general, sînt foarte diferite abordările de la proiect la proiect. Dar cred că aş putea vorbi despre cîteva constante. În primul rînd, ideea sau subiectul (pre)există. Şi trebuie să te incite, să fie relevant mai întîi pentru tine, să înţelegi de ce, subiectiv, rezonezi major cu acea temă sau subiect. Apoi urmează o documentare din arhive (text, imagine, audio), tot ce există deja „înregistrat“ într-o formă sau alta. La această documentare se revine non-stop, chiar şi după o fază de interviuri. O altă constantă este organizarea unei perioade de interviuri, în care „uneltele“ pot varia foarte mult: de la un chestionar cvasi-sociologic, sau un set de interviuri filmate, pînă la extrem de relaxate discuţii în care singura formă de a consemna este hîrtia şi pixul sau note în telefon. În proiectul

un ciclu de piese despre oraşe mici ale ţării, la care lucrez din 2008 împreună cu regizoarea Ana Mărgineanu, cercetarea îşi propune să fie extrem de subiectivă, niciodată nu înregistrăm interviuri, ci doar notăm, fiindcă e foarte important pentru noi să obţinem o foarte puternică primă impresie. Observaţia joacă un rol la fel de important în acel proiect, ne documentăm propriile descoperiri vizuale într-un loc (spaţiu) în care trăim pentru prima dată. Nu în ultimul rînd, echipa cu care lucrăm e supusă la acelaşi demers de investigaţie: actorii sînt intervievaţi, echipa tehnică la fel. În alte proiecte, precum amintitele

sau

, cercetarea are loc la polul opus: majoritatea interviurilor au fost filmate, sînt construite chestionare foarte amănunţite, care apoi sînt adaptate în funcţie de cei intervievaţi. Ca exemplu de cercetare atipică, am experimentat lucrînd cu grupul ERRO din Brazilia şi un tip de cercetare performativă. În pregătirea piesei

am participat împreună cu grupul la diferite acţiuni invizibile, cu obiective extrem de concrete, pe străzile din Florianopolis. Inclusiv intervenţia în spaţiul public, un tip de performance, poate fi o formă validă de cercetare şi pregătire a unui viitor spectacol. 

O a treia constantă în acest proces presupune că, după ce şi eu, şi regizorul avem tot materialul cercetării, are loc o discuţie în care analizăm la sînge ce ne interesează şi ne incită cel mai mult. Aici pică, fără milă, tot ce ar fi interesant în sine, dar nu rezonează cu sensibilitatea noastră artistică. Din cauza asta încadrez momentul ăsta la tipul de cercetare introspectivă de care am vorbit la început. Abia după acest moment trec la scrierea textului, ceea ce presupune în cazul meu o muncă de creaţie în care ficţiunea e extrem de ancorată în realitatea investigată şi în documentarea realităţii mele subiective. Eu lucrez ca autor dramatic în primul rînd, din cauza asta nu fac teatru „documentar“, ceea ce cred că e bine de precizat în acest context. Munca mea nu este să editez, să mixez sau să organizez dramaturgic un text „verbatim“, ci să creez o piesă inspirată din realitate. 

Teatrul documentar mi se pare că a cîştigat teren şi la noi în ultimii ani. La alţii cum e? 

Teatrul documentar există, în diferite formule, de foarte mulţi ani. De la formule „verbatim“ cu actori (texte şi imagini din arhive, transcripturi din interviuri – vezi The Civilians în New York), formule

Rimini Protokol cu actori şi oameni obişnuiţi (subiecţii reali ai cercetării îşi spun povestea proprie, participînd direct în spectacol, uneori spectacolele sînt „jucate“ exclusiv de adevăraţii subiecţi), mix-uri între „verbatim“,

şi ficţiune (Gob Squad, Belarus Free Theatre), teatru documentar de stradă (ce se întîmplă în India e un foarte interesant exemplu), acest tip de teatru cred că are două funcţii majore, oriunde s-ar întîmpla: să îţi aducă la cunoştinţă existenţa unui subiect social-politic-economic extrem de important şi/sau marginalizat şi aspectele sale umane neştiute încă şi, prin asta, să creeze dezbatere şi apoi schimbare. După părerea mea, calitatea artistică face prima şi majora diferenţă: oricît de interesant ar fi subiectul, prefer să-l iau din presă decît transpus de artişti netalentaţi. La fel, etica demersului e foarte importantă pentru mine – din cauza asta, eu personal evit formulele documentar pentru că nu aş dormi bine noaptea să semnez texte care aparţin altora, după ce le-am aranjat ca să-mi dovedească sau justifice mie un anumit punct de vedere. Mereu rezonez cu producţii de teatru documentar care îşi asumă în discurs subiectivitatea demersului, chiar dacă de multe ori asta le scoate din sfera strictă a acestei categorii de „documentar“. Şi trebuie să spun că rezonez foarte mult şi cu teatrul documentar-comunitar, care nu se adresează neapărat publicului burghez care îşi permite să vină la teatru, ci merge în mijlocul celor despre care vorbeşte. Această ultimă formulă mi se pare cea mai relevantă şi mai puternică. 

Care e piesa/spectacolul cel mai interesant/curajos pe care l-ai văzut (în zona asta)? 

Cel care îmi sare în minte acum este

, al regizoarei Yael Ronen, cu actori germani, israelieni şi palestinieni, membri ai companiei ei. Tema era „vinovăţia“ aşa cum e ea resimţită sau moştenită de membrii unei generaţii care nu mai au nimic în comun cu bunicii lor, dar şi redefinirea termenilor de „traumă“, „victimă“ şi „călău“. Era un spectacol extrem de viu, bazat pe cercetare, în care nu se evita nici un adevăr incomod, de la Holocaust pînă la Statul Israel şi Hamas, din perspectiva celor trei generaţii. În România, chiar dacă iarăşi nu se încadrează, din punctul meu de vedere, în formula clasică a teatrului documentar, cele mai puternice şi inventive (curajoase în creaţie) mi se par spectacolele Gianinei Cărbunariu,

La Gianina, documentul, spiritul critic, ficţiunea şi talentul artistic se întîlnesc extrem de fericit.  

a consemnat Ana Maria SANDU