„Doamne, trebuie să mai facem asta“ - interviu cu jurnalistul Vlad MIXICH
Care e subiectul pe care l-aţi documentat cel mai greu?
Dacă mă gîndesc la îngreunarea accesului la informaţie, au fost mai multe. Dar totuşi nu astfel de subiecte sînt cel mai greu de documentat, deoarece cu cît e mai greu, cu atît munca e mai provocatoare, pasionantă pînă la obsesie, interesantă. Aşa că cel mai greu subiect pe care l-am documentat a fost despre transplantul în România. Era în anii cînd România era pe ultimul loc în Europa la capitolul acesta (azi nu mai e) şi am scris despre problema asta plecînd de la povestea unei mame dintr-un sat bănăţean, o doamnă pe cît de simplă în exterior, pe atît de bogată înlăuntru. Băiatul ei cel mare, singurul băiat, a murit la 25 de ani într-un accident de maşină. Şi această mamă, fără nici un fel de sensibilizare prealabilă, a fost de acord ca toate organele băiatului ei să fie donate. Condiţiile impuse de statul român în astfel de cazuri sînt fără milă. Am condus pînă într-un sat din călcîiul Banatului ca să vorbesc cu tanti Neli, iarna, pe o şosea pustie de pe marginea căreia mă priveau cele mai mari bufniţe pe care le-am văzut vreodată pe viu. A fost cel mai greu interviu din viaţa mea. Tanti Neli, o ardeleancă bucălată şi curată, mi-a povestit cum a semnat hîrtiile pentru donarea organelor băiatului ei: „Îţi dai seama că semnezi pe viaţă şi pe moarte? Ca şi cum ai semna o sentinţă la moarte pentru cineva drag. Îţi dai seama? Că te uiţi cătră el ca şi cătră soare…“ Nu trecuseră nici 24 de ore de la moartea băiatului cînd a trebuit să semneze hîrtiile alea. Incredibilă tăria şi înţelepciunea acestei femei. Uite, şi acum când scriu mi s-a pus un nod în gît.
Reţeaua
Binecuvîntat fie sfîntul Facebook. Într-o zi mi-a scris un băiat. Îmi povestea nişte complicăţenii, ceva birocrăţesc, chestii din astea. I-am răspuns politicos, dar nu am urmărit subiectul. Părea plicticos. Apoi, peste cîteva luni m-am întîlnit cu două doamne frumoase şi deştepte care lucrau pentru bolnavii de cancer. Voiau să schimbe o lege şi mi-au cerut ajutorul. Cu ele a venit şi băiatul care-mi scrisese pe Facebook. Şi toată seara am discutat doar cu el. L-am luat la întrebări, l-am tras de limbă, i-am respins toate referinţele birocrăţeşti pentru că tipul avea o poveste. I-am simţit povestea cum amuşină ursul mierea. În aceeaşi seară, după ora 11, l-am sunat şi i-am spus că vreau să merg la el la Viena. A doua zi am fost în avion.
Şi ce a însemnat apoi, jurnalistic şi uman, să vă reîntoarceţi la subiect odată cu filmul?
Subiectul cu reţeaua citostaticelor s-a transformat dintr-un subiect jurnalistic într-o cauză, apoi dintr-o cauză în definiţia unui scop, iar acum înseamnă planuri şi muncă în viitor. Ce vreau să spun e că nu am părăsit cu adevărat niciodată subiectul. El a crescut, şi eu împreună cu el. M-a schimbat. E foarte posibil să-mi schimbe şi viitorul. Asta e puterea neţărmurită a unei pasiuni povestite bine.
Pot influenţa/schimba textele realitatea? Cînd aţi simţit-o cu adevărat?
Da. Prima dată am simţit-o cu Reţeaua. E ca o beţie. E multă muncă şi nebunie în spate. Dar prima condiţie e să nu o faci de unul singur. Eu singur, fără Vlad Voiculescu, capul
, nu puteam. Noi doi, fără toţi cei care ne-au ajutat – avocaţi, medici, pacienţi, oameni din interiorul Ministerului Sănătăţii, producători TV –, nu puteam face mare scofală. E adevărat că după reportajul publicat pe HotNews am primit cereri de înscriere (cu nume, prenume, date de contact etc.) din partea a peste 400 de voluntari din 26 de ţări europene. Atunci ne-am dat seama că e ceva mare. Şi atunci ne-am zis: la dracu’, trebuie să schimbăm legea. Doar nu o să cărăm la nesfîrşit citostatice cu avionul. Şi am început să lucrăm la asta. Opt luni mai tîrziu lucrurile începuseră să se mişte. Un an şi ceva mai tîrziu, problema se rezolvase. Şi totul a plecat de la un text. Apoi am uitat, ne-am luat cu viaţa. Pînă cînd am văzut filmul lui Claudiu Mitcu şi atunci ne-am zis: Doamne, trebuie să mai facem asta. E prea tare. Creează dependenţă. Ştii? Să schimbi în bine realitatea fără să fi politician, milionar sau star TV, e ceva adictiv. Vezi, simţi, trăieşti că se poate. Şi încerci din nou. Pînă reuşeşti din nou. Am mai reuşit de cîteva ori. Dar vrem mai mult. Dacă s-a putut o dată, de ce să nu se poată de mai multe ori? Condiţia
e să nu o faci de unul singur. 100 de neuroni neconectaţi sînt doar nişte celule inutile. 100 de neuroni conectaţi pot oricînd să schimbe lumea.
